Lăcașuri de cult evreiești din România
Mircea Moldovan
Sinagogi din România

PREAMBUL

CULTUL MOZAIC

Cultul Mozaic este definit frecvent ca având la bază învățătura celor „3 T”: Tora, Tanah, Talmud. Distrugerea ultimului Templu din Ierusalim și a Statului, a schimbat paradigma tradițională a dualității puterii lumești aliată cu cea religioasă, în literatura de specialitate fiind consacrată sintagma conform căreia evreii ar fi trebuit, „să lupte într-un picior”, instituția religioasă cumulând toate atribuțiile și realizând interfața Diasporei cu societatea în care se găsea.

De aceea componenta religioasă în Iudaism și este atât de puternică.

Cultul Mozaic din România, îmbrătișat de evreii de pe aceste meleaguri ar data de prin secolul al XVI-lea (după unii, chiar din antichitatea daco-romană), reprezentând o realitate cert instituționalizată, inclusiv în raport cu autoritatea țărilor române, încă din secolul al XVIII-lea (așa-numita hahambașie, cu reședința la Iași, și având în jurisdicția sa evreii din ambele principate, durând până la jumătatea secolului al XIX-lea).

Din a doua jumătate a secolului XIX, comunitățile evreilor conduse de epitropi ar fi fost cele care ctitoreau sinagogi, băi rituale, cimitire ș.a., precum și așezăminte culturale.

FEDERAȚIA COMUNITĂȚILOR EVREIEȘTI DIN ROMÂNIA – F.C.E.R.- AZI

În luna septembrie 2010, după o întrerupere de 50 de ani, a avut loc Congresul al II-lea al F.C.E.R. – Federația Comunităților Evreiești din România (F.C.E.R. a fost înființată cu 73 ani în urmă – 1937), la care s-a prezentat RAPORTUL GENERAL privind activitatea F.C.E.R., în perioada septembrie 2005 – iunie 2010 și au fost adoptate mai multe documente valabile pentru perioada prezentă. Considerăm, pe bună dreptate, că acestea sunt sursele cele mai fiabile și autorizate privind situația Comunităților Evreiești din România și din ele rezultă următoarele:

Conform Recensământul din 2002, în România existau:

5785 persoane care s-au declarat evrei: predominant femei, puțini copii și adolescenți, peste 40% tineri și generația de mijloc;
6057 persoane care s-au declarat de religie mozaică.

Acestea confirmă un trend, conform căruia din 1938, populația evreiască din România a scăzut continuu, astăzi reprezentând doar 2% din cea existentă în 1942.

În Raport, s-a apreciat că „există perspective certe de viață comunitară evreiască în România pe termen mediu și îndelungat, chiar dacă se va continua tendința de scădere a numărului membrilor comunităților evreiești din România. Experiența unor comunități evreiești din țări cu un număr de 1000-5000 de membri este edificatoare în acest sens.” și s-a constatat că prezența în România a evreilor din alte țări a crescut după 1990 (Israel, Europa, Americi), cu recul de la începutul crizei economice.

Adunarea Generală a F.C.E.R. din 16-17 decembrie 2007 a aprobat actualul Statut F.C.E.R. – Cultul Mozaic, ca organizație apolitică, nonprofit, persoană juridică de utilitate publică, cu profil religios de cult mozaic, etnic, cultural, social-caritabil și educațional, reunind pe bază de adeziune voluntară Comunitățile. Federația este afiliată la Congresul European evreiesc (E.J.C.), organizație regională a Congresului mondial Evreiesc (W.J.C.) și la Consiliul European al Comunităților Evreiești și are un parteneriat cu American jewish Joint Distribution Comittee (JOINT).

Conform Statutului, Membrii Federației sunt:

comunitățile, persoane juridice, de utilitate publică cu cel puțin 10 bărbați evrei (minianul) – 38 comunități și 24 obști;
membrii afiliați – persoane fizice sau juridice din țară și străinătate;
membrii de onoare – persoane fizice sau juridice din țară și străinătate.

Organele statutare de conducere ale F.C.E.R. ar fi:

Congresul F.C.E.R. care se reunește statutar la 4 ani.
Adunarea Generală F.C.E.R. care se reunește anual sau poate fi convocată.
Consiliul de Conducere (31 membri titulari, 5 membri supleanți, dintre care cel puțin 12 președinți de comunități)
Comitetul Director (9 persoane, Președinte, Vicepreședinte, Secretar General)

Conform organigramei aprobate, structura de organizare și funcționare (878 persoane) cuprinde:

Fig. 1: Adunarea Generala a F.C.E.R. 2011

Conducerea (inclusiv Cabinetul Președintelui)
2 Departamente
Cancelaria Rabinică
3 Oficii
4 Unități Specializate (Centrul pentru Studierea evreilor din România; Centrul de Administrare a Patrimoniului Imobiliar; Editura Hasefer; Revista „Realitatea Evreiască”)
38 Comunități
3 Centre Comunitare Evreiești

Viața comunităților

Comunitățile evreiești din România zilelor noastre s-ar caracteriza prin dimensiunile mici: 100-50 mebri și eforturile de a menține spiritul iudaic „prin marcarea tuturor sărbătorilor religioase mari – Roș Hașana, Iom Kipur, Succot, Simhat Tora, Hanuca, Purim, Pesah, Șavuot.”, chiar și fără rabin ci prin strădania unor oficianți sau a unor cunoscători inițiați.

Acolo unde este posibil, sărbătorile au loc în sinagogi, multe fiind „în stare proastă sau chiar paragină (Constanța), nici Federația, nici comunitățile neavând suficiente fonduri pentru a le repara” iar solicitarea sponsorizărilor fără ecouri. Excepții ar fi comunitatea din Târgu Mureș „unde comunitatea a reușit să mențină și să restaureze toate sinagogile din județ și comunitățile din Brașov și Sighișoara care au reușit să renoveze sinagogile cu ajutorul concitadinilor plecați în străinătate.

O preocupare importantă este ajutorarea vârstnicilor, la care rolul primordial al Joint și DAMS este acompaniat de comunitățile din Oradea și Târgu Mureș care au găsit și alte resurse.

Comunitățile organizează Ziua Holocaustului, Ziua Minorităților și manifestări cu prilejul Zilei Europene a Culturii Iudaice, cu Ziua porților deschise, spectacole, proiecții de filme, expoziții, lansări de cărți, festivaluri.

COMUNITATEA BRAILA - Spectacol de Purim 2011 — Fig. 2: Brăila, spectacol de Purim 2011

VIAȚA RELIGIOASĂ A F.C.E.R.

Este coordonată de Cancelaria Rabinică, care are angajați 4 rabini (3 cu prezență permanentă, 2 București, 1 Oradea, Marele Rabin de 6 ori pe an). Rabinatul: Mare Rabin Menachem Hacohen, Prim Rabin Șlomo Sorin Rosen, Rabin Abraham Ehrenfeld – pentru comunitățile din Transilvania.

Procentajul asigurării minianului la serviciile religioase din teritoriu variază funcție de anotimp, disponibilitatea oficianților și sistemul informativ, diferențiat în comunități: de sărbători, de Șabat, de trei ori pe săptămână, zilnic (exemplu, în București la Sinagoga Mare 20-50 persoane).

În oficierea evenimentelor legate de ciclul vieții iudaice, majoritare ar fi înhumările și un număr redus de Brit-uri, Bar/Bat Mițva și căsătorii.

Din activitățile Cancelariei Rabinatului, sunt notate deplasările la sinagogi și băi rituale din teritoriu, oficierile de Roș Hașana, Iom Kipur, Sucot, Purim, organizarea Sederelor de Pesah și Hanuchiade, comemorările de Iom HaZikaron, Iom HaȘoa, Ziua Holocaustului, evenimente oficiale cu caracter special, asigurarea relației cu Marele Rabin, cursul pentru pregătirea de mașghihim (supraveghetori de alimentație rituală iudaică), asigurarea cașrut-ului pentru restaurantele rituale și supravegherea cașer pentru companii din România, asigurarea materialelor de cult necesare (talit-uri, mezuzot, sidurim etc.) și cărților de rugăciuni (Sidur Kabalat Șabat, Birkon Șabat, Hagada de Pesah, Meghilat Ester, Mahzor pentru Roș Hașana/Iom Kipur, comentarii Dvar Tora, ghiduri de sărbători – au revenit în țară 35 suluri de Tora restaurate și altele 140 se află în curs de restaurare în Israel).

Un Program de Educație Iudaică a prevăzut trei etape:

septembrie 2005 – septembrie 2006:
- Programul de identitate pentru adulți „Nefeș Iehudit”
- Seminarul itinerant „Lumea lui Elie Wiessel – ieri și azi”
- Tabere de vară pentru copii și familii
- Școala de vară „SiHa”
- Programe de instruire specializate: profesori de Talmud Tora, oficianți de Seder Pesah, Șabaton-uri regionale în comunități, concursuri pe teme iudaice, programe de sărbători
- Coordonarea cursurilor de Talmud Tora din comunități
din 2007 datează extinderea cursurilor Talmud Tora pentru adulți
din 2008 s-a lansat proiectul Centrelor Comunitare Evreiești (JCC)

GENEZA EXPRESIEI ARHITECTURALE A MONOTEISMULUI- SINAGOGA

Sinagoga, ca și instituție, constituie o „inovație revoluționară” chiar dacă cercetările istorice asupra genezei sale nu întrunesc consensul. Față de originea mozaică, atribuită de tradiția rabinică, după sursele științifice autorizate evreiești sunt mult mai convingătoare asocierile cu reforma lui Josa din perioada exilică. Astăzi, majoritatea o reunește ideea unei restructurări profunde a religiei efectuată de elita fariseilor, în perioada elenistică, și care ar fi statuat dualitatea lege scrisă-lege orală, ar fi substituit sacrificiului la templu rugăciunea și ar fi avut ca rezultat arhitectural major interiorizarea spațială. După Hayoun și Jarrasé, deși și înainte zilele de post se încheiau cu adunări solemne în care se pronunțau rugăciuni, exilul babilonian ar fi înregistrat începutul reuniunilor religioase regulate la evrei și o oarecare distanțare față de cultul sacrificial (referire și la Psalmul 137;1) iar după întoarcerea la Ierusalim aceste “servicii religioase” ar fi coexistat cu cultul sacrificial. Diseminarea în Diaspora, față de lăcașul-sanctuar unic din Ierusalim, ar fi cea care permite realizarea unui tip nou de spațiu care era consacrat rugăciunii dar era, în același timp, și sală comunitară cu funcțiuni multiple. Mai târziu, Talmudul va fi stipulat două principii pentru cult și edificii: recitarea rugăciunii în direcția Ierusalimului și amplasarea pe cota cea mai înaltă a localității.

Vom vedea cum problema orientării va defini însăși evoluția celorlalte două monoteisme (succesiunea Vest-Est în cazul creștinismului și Ierusalim-Mecca în cazul islamismului). Originea comună este vizibilă și la sinagoga și biserica paleocreștină descoperite la Dura Europos ca și la casa Profetului din Medina (prototipul moscheilor de mai târziu). Periodic, toate trei monoteismele manifestă puseuri fundamentaliste, curățarea de adaosurile trufașe ulterioare și nostalgia întoarcerii la tipologia lăcașurilor inițiale. Tulburător este că, voluntar sau involuntar, atunci când în 1938 Emil Steffan a schițat o biserică pentru diaspora ea avea tocmai această configurație ancestrală: curte interioară, sală dispusă pe lățime și nu în adâncime, aspect domestic.

După Sed-Rajna, pentru început, sinagoga ar fi evoluat prin cele trei tipuri din Țara sfântă: Galileea și înălțimile Golan în sec. II-III cu plan bazilical, colonadă pe trei laturi ale sălii, al patrulea perete orientat spre Ierusalim și cu intrarea practicată în el – Iudeea în sec. IV-V cu dezvoltare pe lățime și amenajare a unui loc fix pentru sulurile Torei; tipul care revine la planul bazilical dar amenajează chivotul Torei și intrarea pe laturile scurte opuse. Această clasificare este oarecum ideală-sistematizatoare față de bogăția și diversitatea realizărilor (ca și clasificarea templelor grecești după pteroma), relevante fiind noile descoperiri de la Massada și Herodion. Oricum, libertatea din epocă pare să fi fost foarte mare dacă inventariem și exuberanța decorației figurative rămasă. Sinagogile antice din diaspora sunt răspândite pe întinse teritorii, de la Eufrat până în Africa de Nord și Roma. Cele cca. 1140 de exemplare fișate descurajează orice enumerare gen: Delos, Priene, Sardis, Apamea, Milet, Ostia, Strobi, Dura Europos, Naro etc.

În Evul Mediu sinagoga ajunge chiar să fie denominată prin cele trei activități pe care le adăpostea: rugăciunea, instrucția publică și reuniunea comunitară. Se produce o diferențiere exuberantă funcție de importanța și resursele comunității respective, conjuncturile politice din epocă și climatul cultural și artistic din zonă. Principiile de bază moștenite din antichitate (orientarea, exigențele liturgice, vocațiile secundare și complementare ale sinagogii) se concretizează în axa chivot-bimah orientată spre Ierusalim. Bifocalitatea arcă/chivot-estradă/bimah rămâne o constantă într-o imensă diversitate planimetrică, spațială și formal-decorativă. Amenajarea unor spații separate pentru femei a fost realizată relativ târziu, când în Creștinism și Islamism nu mai era de strictă actualitate, datorită evoluțiilor cunoscute. Dincolo de o oarecare omogenitate în dispunere și caracterul introvertit, diversitatea decurge din deschiderea evreiască față de gusturile și stilurile dominante în mediul ambiant în epocă. Inexistența statului propriu afectează și posibilitatea identificării certe în Diaspora a unor elemente arhitecturale proprii, ancestrale. În Franța, descoperirile recente (începând din 1976) au identificat, în Nord, clădiri fundate în jurul anului 1100; pentru sud, mențiunile datau din secolul XIV. Din secolul al XVIII-lea datează mărturii despre amenajarea de spații separate, la nivelul superior, pentru femei. Pentru Germania sunt caracteristice două tipologii ale sălii: sala unică-centralizată și sală separata navă dublă denotând afinități cu sălile capitulare monastice creștine. Tipologia germană este cea care a migrat spre est: Cehia, Austria, Ungaria și Transilvania. Spania rămâne „Paradisul pierdut” atât pentru Iudaism cât și pentru Islamism. Dintre cele 119 sinagogi, menționate arhivistic la un moment dat, mai pot fi studiate 10, cu modificări rezultate din amenajările practicate în decursul timpului. Exemplele iberice, ca și cele magrebine sau orientale, pun problema originilor comune formale, filiațiilor și emulației-comunicării reciproce din cadrul monoteimului/monoteismelor, a articulației ce s-a realizat în Orientul Apropiat. Italia se ilustrează prin calitatea deosebită a mobilierului de artă și decorației și soluționării determinate hotărât a bipolarității: chivot la o extremitate și estrada la cealaltă, frecvent deasupra intrării, degajarea centrului, instalarea femeilor în tribune-balcoane. Țările de Jos asociază concretizarea tipologiei de tip bazilical, cu trei nave și galerii suprapuse peste colaterale, cu expresia formală clasicizantă. Similitudinile dintre construcțiile sinagogale și ordonanța templelor protestante sunt evidente iar Europa de Nord iudaică se va dezvolta în această filiație. Polonia și Rusia au avut un specific care a generat o bogăție arhitecturală ce mergea de la vernacularul arhitecturii din lemn până la configurația „fortăreață” poloneză. Arta sinagogală din lumea islamică constituie un domeniu de mare sensibilitate și de o deosebită vastitate. Ca decurgând dintr-o civilizație mondială, expresia arhitecturală religioasă iudaică are în zonele asiatice și americane o bogăție ce frizează uneori exoticul.

România se află la intersecția expresiei central-europene germanice cu cea estică poloneză și cea sudică din teritoriile sefarde-islamice. Exemplele askenaze, sefarde, hasidice ca și cele decurgând din riturile ortodox, neolog și status quo ante se întrepătrund dând bogăție și diversitate unui teritoriu aparent restrâns.

Secolele XIX și XX sunt deosebit de bogate pentru arta și arhitectura sinagogală datorită emancipării evreilor, căutării de către ei a identității culturale și artistice și contribuției consistente pe care au adus-o la arta și căutările moderne.

S-a constatat că monoteismele nu pot rămâne izolate, atât din cauza filiațiilor cât și a influențelor și comunicărilor reciproce, mărturie fiind și prestigioasa Bienală și expoziție de la Veneția din 1992-1993 ARCHITETTURA E SPAZIO SACRO NELLA MODERNITA. Pe de altă parte, o anume întoarcere la origini s-a dovedit o practică valabilă de regenerare arhitecturală de mai multe ori pe parcursul istoriei artei și arhitecturii.

Un text precum Evreii din România. Schiță istorică, datorat lui L. Benjamin și H. Kuller, punctează principalele momente ale istoriografiei specifice: asocierea cu vectorul roman în antichitate și cu urbanizarea medievală din Țările Românești în contrast cu discriminarea sistematică și organizată din Transilvania, mutațiile din prima jumătate a secolului al XIX-lea, procesul de emancipare a evreilor până la începutul secolului XX și contribuția lor la modernizarea societății românești, participarea la viața socială interbelică, tragedia din cel de al doilea război mondial, masiva emigrare postbelică și intelectualizarea, revirimentul de după anul 1989.

În ultimii ani a fost editat în România un triptic consacrat sinagogilor, artei sinagogale și artiștilor plastici evrei și, în mod evident, cele două motive esențiale declarate care i-au determinat pe distinșii mei colegi să se consacre elaborării acestor lucrări au fost: vulnerabilitatea unui patrimoniu (datând în mare majoritate din ultimele două secole și aparținând unei comunități mult diminuate) în fața agresiunii timpului și lipsa în România a unei preocupări pentru strângerea, valorificarea documentelor și elaborarea unui studiu organizat privind arta evreiască, sinagogile și valoarea lor . Aceste volume reprezintă un eveniment deosebit de important și cu multiple semnificații și credem că vor întruni în timp o apreciere unanimă, cel puțin din următoarele considerente: este vorba de prima abordare a temei din ultima jumătate de secol și prima abordare generală (precedentele pe care le-am putut consulta erau monografii ale câte unui lăcaș de cult sau articole); au o ținută grafică deosebită care le apropie de albumul de artă și umplu un gol de reprezentativitate precum și o anumită rămânere în urmă în domeniu față de alte țări; datorită sprijinului primit din partea Federației Comunităților Evreiești din România au un gir suplimentar de autoritate (inclusiv canonică); mărturisesc elocvent despre strădania evreilor din România și nivelul creației lor arhitecturale și artistice; autorii au avut curajul să propună criterii proprii de clasificare și structurare a imensității materialului în cca. 600 pagini însumate.

Prin realizările acestea s-a dat un nou impuls conștientizării problematicii patrimoniului arhitectural evreiesc pentru că în acest domeniu operează mai multe prejudecăți culturale tenace, care arată cum în mod paradoxal victima își însușește discursul detractorilor. Prima prejudecată este aceea că evreii ar fi doar “poporul cărții” și ar fi străini oricărei alte arte; aici operează o dublă confuzie între arhitectură care este oricum o artă abstractă/nonfigurativă/nonantropomorfă și antiiconismul Torei care se referă la interdicția reprezentărilor utilizate în cadrul cultului.

Ori, evreii au celebrat arhitectura de dinainte de tabernacolul din deșert și până la templele succesive, reale și imaginare, din Ierusalim, au revoluționat arhitectura prin făurirea expresiei arhitecturale a monoteismului și invenția epocală a sinagogii, care a adus pentru prima dată și pentru totdeauna comunitatea în spațiul interior.

Se uită de asemenea că arhitectura a fost primul suport al memoriei omenirii, că majoritatea artelor s-au dezvoltat în cadrul arhitectural și s-au desprins târziu ca existență proprie, că monumentele au fost dintotdeauna modul de a marca un teritoriu iar distrugerea sau interdicția construcției din materiale durabile un mod de a șterge drepturile asupra unui teritoriu, că mult timp evreii au fost supuși unei alienări a condiției umane, în lipsa unui stat care să le apere interesele, care s-a manifestat nu numai prin interdicția profesiilor prestigioase și impunerea celor infamante ci și prin interdicția locuirii în anumite zone și interdicția construirii cu expresie proprie sau cu un caracter prestigios și pentru a le atribui un caracter nomad, speculativ, străin creării de valori perene, atașate locului.

Cu toate acestea și cu toată insecuritatea și dislocările, evreii au construit întotdeauna, când au avut un răgaz, ca pentru eternitate.

Nu noi ci un evreu - Bruno Zevi clama cum, în mod curent, necunoașterea arhitecturii nu este considerată o marcă de incultură, ca și cea a altor creații ale spiritului, și că a nu putea citi o planșă arhitecturală este, în fond, tot un soi de analfabetism. Dar a-i face pe alții vinovați de dificultățile tale este o altă formă de alienare; dificultățile “acceptării” arhitecturii decurg în primul rând din faptul că metodica istoriei artei și arhitecturii este oneroasă, clădirea trebuiește ilustrată cu planuri, secțiuni, fațade, detalii, perspective, fotografii a căror realizare cere timp, deplasări, măsurători și transpuneri laborioase și în final cheltuieli iar publicarea presupune eforturi deosebite (pe o dischetă actuală încape o carte sau chiar două ca text și nu poate intra un desen mai complex).

Reversul este acela că o imagine sau vizitarea unui sit evreiesc au întotdeauna un impact foarte mare, pot fi revelatoare sau copleșitoare. Am riscat să repet încă odată aceste lucruri comune doar pentru a sublinia importanța acestui gen de lucrări pentru evidențierea importanței creației evreiești și în România.

PRECURSORI

În majoritatea lucrărilor, sinagoga este prezentată ca act de cultură materială, înglobând idei, concepte și virtuozitatea unei comunități care avea în România o jumătate de milion de suflete, la Aristide Streja și Lucian Schwarz (Arh. Aristide STREJA, arh. Lucian SCHWARZ, Sinagogi din România, Editura Hasefer a Federației Comunităților Evreiești din România, București, 1996, 196 pagini, numeroase ilustrații alb-negru și color, hărți, planuri de situație și tabele) operând precizarea subiectului lucrării prin limitarea la sinagogi și temple (fără casele de rugăciuni) și gruparea județelor României în trei mari regiuni- 16 în Muntenia, 8 în Moldova și 16 în Transilvania; tripla semnificație (rugăciune-adunare-învățătură), succesiunea Tabernacolul din deșert- Templul din Ierusalim- sinagogă și organizarea evreilor reflectată în sinagogă. Se evidențiază ca și caracteristici generale ale sinagogii: complexitatea văzută ca destinație multiplă și focalizare a ansamblurilor sinagogale; diversitatea rezultată din păstrarea tradiției în cadrul diasporei; specificul istorico-regional decurgând din diacronism istoric și împletirea cu istoria României.

Streja și Schwarz tratează și corelarea clădirilor sinagogale: ansamblurile rezultate în jurul sinagogii- suka, organizarea curții, școala, clădiri administrative etc.; componentele principale specifice- chivotul cu parohetul, almenorul, sala mare de adunare, sala mică, accesul, curtea, anexele și diversele încăperi pentru păstrare; influențele stilistice regionale, decurgând din amplasament și modificările în timp; materialele și sistemele de construcție; decorarea ca finisaje apropriate și motive frecvente; instalațiile uzuale.

Din varii motive, printre care probabil și mobilitatea spirituală a unor comunități evreiești și un anume pragmatism în realizarea efectivă, nu s-au evidențiat până acum aprofundat diferențele liturgice dintre ortodocși și neologi, sefarzi și askenazi, aportul hasidic și o multitudine de elemente care impun o tratare monografică pentru a se depăși actualul nivel de cunoaștere, intrat oarecum în convenționalitate. Ei au propus ca și criteriu de clasificare mărimea sinagogilor și decurgând din aceasta: caracteristici comune tuturor tipurilor de mărime și altele proprii fiecărui tip de mărime; tipul mic, care este ilustrat de sinagogile din Hârlău, Gura Humorului, Leordina, Moisei și Ruscova; tipul mediu, care este ilustrat de sinagoga din Câmpina; tipul mare, care ar fi reprezentativ pentru București- Templul Coral și pentru unele reședințe de județ și orașe mari.

Fig. 3: Sinagogă de tip mic - Sinagoga din Gura Humorului

Aristide Streja și Lucian Schwarz dezvoltă aspectele regionale ale sinagogilor parcurgând: caracteristici comune, respectiv regăsirea tuturor componentelor tradiționale principale, concordanța rezolvării compoziționale și constructive cu caracterul tipului de mărime, sublinierea elementelor funcționale prin structură, orientarea predilectă a golurilor pe verticală, raportul invers proporțional între dimensiuni și influențele locale; Bucureștiului i se consacră un subcapitol aparte ilustrat de Sinagoga Mare din Str. Adamache, Templul “Unirea Sfântă”, Templul “Credința”, Sinagoga Podul Mogoșoaiei și Templul Mare Spaniol; Muntenia (inclusiv Oltenia și Dobrogea) este considerată ca fiind aproape exclusiv orășenească și centrată pe București, selecția grupând Templul Coral din Craiova, Sinagoga Mare din Ploiești, Templul din Buzău, Sinagoga din Pitești, Sinagoga din Râmnicu Sărat, Sinagogile din Drobeta Turnu-Severin (Sinagoga Așkenază și Sinagoga Spaniolă), Templul din Tulcea și Sinagoga Mare din Constanța; Moldova, cu procentul cel mai mare de evrei din totalul populației și unde stetlul este curent, este ilustrată prin Curtea Rabinică din Buhuși, Sinagoga Gah din Suceava, Templul Cerealiștilor și Sinagoga Rabin “Avram Arie Rosen” din Bacău, Templul Meseriașilor din Galați, Sinagoga Croitorilor și Sinagoga Rinzler din Roman, Templul Mare din Rădăuți, Templul Mare din Vatra Dornei, Sinagoga Mare din Câmpulung Moldovenesc, Sinagoga Mare din Fălticeni, Sinagoga Mare din Botoșani, Sinagoga Meseriașilor, Sinagoga Catedrală și Templul Mare din Târgu-Neamț, Templul Mare din Siret și Sinagoga Mare din Iași; Transilvania (inclusiv Banatul, Crișana și Maramureșul) are anumite particularități din care decurg probabil și diversitatea vizibilă la Sinagoga din Cetate, Sinagoga din cartierul Fabric, Templul din Iosefin și Templul de rit spaniol din Timișoara, Templul Mare din Târgu-Mureș, Templul Vijnițer-Klaus din Sighetul Marmației, Sinagoga Nouă din Toplița, Sinagoga din Vama, Templul din Brașov, Sinagoga Mare din Sibiu, Sinagoga din Arad, Sinagoga din Reșița, Sinagoga Sion și Templul Mare din Oradea, Templul Deportaților și Templul Șas Hevra din Cluj-Napoca, Sinagoga din Caransebeș, Sinagoga din Carei, Sinagoga din Orăștie, Sinagoga din Beiuș, Sinagoga din Lugoj, Sinagoga din Gheorgheni, Templul din Făgăraș, Templul Mare și Sinagoga Saare Tora din Satu Mare, Templul “Înfrățirea” din Dej, Sinagoga din Teiuș, Sinagoga din Sighișoara, Sinagoga din Marghita, Sinagoga din Valea lui Mihai, Templul Mare din Deva, Sinagoga Mare din Vișeul de Sus, Sinagoga din Huedin, Sinagoga din Năsăud, Sinagoga din Baia Mare și Sinagoga Veche din Alba-Iulia. Lucrarea are și marele merit de a ilustra starea de fapt de la jumătatea deceniului nouă a secolului XX.

Fig. 4: Sinagoga din Bistrița – interior. Clădirea a fost restaurată și acum adăpostește concerte și recitaluri de muzică clasică, evenimente culturale.

Ca și concluzii, se emit următoarele: sinagoga înțeleasă larg și global- accepțiunile multiple ale termenului (mistică, religioasă, culturală, socială, morală); specificul iudaic (ce este un evreu, unicitatea, suprapunerea cu conceptele de rasă sau credință, varietatea sinagogii decurgând din varietatea ideilor emise de iudaism); valoarea sinagogilor din România definitorie pentru comunitățile evreiești (istorie, artă, ornamentică, design, măiestrie constructivă), pentru arta și cultura și interrelațiile de pe teritoriul României dar și importanța general-umană; perspectivele sunt afectate de reducerea populației evreiești din România, vulnerabilitatea unui patrimoniu cu vechime de cca. 1-2 secole rămas fără comunitate, de unde propuneri ca acele clădiri care sunt degradate să devină subiectul memoriei colective (studii, fotografii, mărturii), cele care înglobează valori istorice, sociale, spirituale, artistice să fie revalorificate pentru o nouă viață (muzee, expoziții, săli de concert sau spectacol, biblioteci etc.) iar cele rămase în slujba comunităților, pentru exercitarea cultului, să fie remodelate, completate, modernizate, îngrijite și adaptate necesităților timpului.

În opinia noastră, pasul următor ar trebui să fie o tratare comparatistă, care să evidențieze filiațiile și influențele și să îmbine tratarea diacronică și cea sincronă în spiritul metodicii istoriei artei și arhitecturii.

STUDIU DE CAZ – SINAGOGILE DIN TRANSILVANIA

Arhitectura sinagogilor din Transilvania realizează o specificitate în concertul românesc si datorita decorațiunii care amendează recurgerea la stiluri arhitecturale aparținând altor culturi.

Profesorul Moshe Carmilly are o anumită viziune personală focalizată pe artă și se exprimă astfel despre mărturiile din zonă : « Câteva dintre aceste monede Bar Kochba au fost găsite în zona Dunării. Împăratul Augustus a mărit imperiul său și a ocupat un teritoriu nou, numit Pannonia. Printre descoperirile arheologice de la Brigetio (azi Szőny) din Pannonia au fost două monede Bar Kochba. Una (găsită în 1897) poartă inscripțiile "Shimon" și "Al doilea an al libertății Izraelului". Al doilea a fost găsit într-un mormânt care conținea rămășițele mai multor soldați carbonificați (? - semn pus de autor). Este posibil ca soldații Legiunii I Adiutrix, care au luptat în războiul Bar Kochba în Palestina înainte să fie transferați în Pannonia, să fi adus aceste monede cu ei. In 1971, prof. Nicolae Gudea (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca), a găsit o monedă de bronz emisă de asemenea de Simon Bar Kochba, cu ocazia săpăturilor arheologice de la Pojejena (jud. Caraș-Severin). Este decorată cu un palmier cu șapte ramuri și două date. Pe cealaltă față este o frunză de vie cu inscripția în ebraică: "Shenat bet le-herut Yisrael" (al doilea an al libertății Izraelului). Din păcate, moneda expusă în muzeul din Reșița, a fost distrusă de un incendiu în 1980. In muzeul din Timișoara sunt două monede: una emisă în timpul revoltei evreiești împotriva romanilor (66-70) iar cealalta poartă cunoscuta inscripție "Iudaea Capta". Cea din urmă a fost emisă de Titus, cel care a distrus Ierusalimul și Templul Sfânt. Este vizibilă figura unei femei, care ar putea să plângă, sub un palmier. Pe partea stângă a monedei este o figură masculină care reprezintă împăratul Titus. Pe marginea exterioară a acestei monezi sunt gravate cuvintele: "Iudaea Capta"». Monedele Bar Kochba "au ajuns" în Transilvania prin soldații lui Traian și au o semnificație istorică pentru evreii din Transilvania. Monedele evreiești au fost examinate din punctul de vedere al "istoriei artelor" într-o lucrare recentă care analizează valoarea istorică și clarifică datele de emitere ale acestora. « La Nazna (Náznánfalu, Transilvania) a fost construită o sinagogă de lemn în 1747. Pe zidurile acestuia a fost scrisă o rugăciune în ebraică și două pe latină pentru sănătatea regelui Iosif II. și pentru sănătatea soției subprefectului de Hunedoara. Sunt bine-cunoscute bisericile din sec. XVIII. cu ziduri decorate și fresce ». Prima sinagogă din Transilvania despre care există mărturii istorice (secolul XVII) este cea din Alba Iulia dar “Evreii din Transilvania și Banat multă vreme au fost nevoiți să-și țină slujba religioasă în amenajări provizorii, în case particulare”, subiect de asemenea de interdicție și suprataxare pentru autorități. Înainte de separarea riturilor, a operat separarea dintre sefarzi și așchenazi, proliferarea comunităților, o anumită atomizare în jurul unor personalități comunitare.

Prezența evreiască pe teritoriul românesc are tente particularizate pentru diferitele zone ale acestuia dar focalizarea activităților Institutului Dr. Moshe Carmilly pe Transilvania trebuie văzută în primul rând ca decurgând din probleme de accesibilitate și logistică. Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că, în principal din concurența factorilor istorici, geografici și politici, au rezultat aici configurații diversificate care dau în ansamblu tocmai imaginea generală de bogăție, față de un teritoriu, totuși, destul de redus la scară planetară.

Probabil că în momentul de față nu poți să abordezi istoria evreilor din Transilvania făcând abstracție de profesorul Ladislau Gyemant de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, directorul Institutului de iudaistică și istorie evreiască „Dr. Moshe Carmilly” și editorul revistei anuale „Studia Judaica”. Prin acestea, el debordează specialitatea sa strictă: istoria Transilvaniei în cadru central-european în secolele XVIII-XIX, istoria evreilor din România, geneaologia evreiască. Articolele sale și mai ales volumul „Evreii din Transilvania în epoca emancipării 1790-1867” (Editura Enciclopedică, București, 2000) constituie oarecum jaloane obligate pentru un parcurs în această zonă și acest moment deosebit de articulare a destinului evreiesc.

Fig. 5: Sinagoga Sas Hevra din Cluj-Napoca, construită în 1922. Azi aici funcționează Institutul de Studii Iudaice din cadrul Universității Babeș-Bolyai.

Este tot atât de adevărat că nu toate perioadele sunt atât de bine evidențiate și că există și aspecte decurgând dintr-un context mai larg, european (argument suplimentar și pentru oportunitatea Facultății de studii europene la Cluj-Napoca) sau zonal (central-estic european), mai ales în ceea ce privește “discontinuitatea” de după secolele II-III și până în secolele XIV-XV. Astfel, celebrul manuscris “De Iudaeis” de la Biblioteca Academiei Române din Cluj-Napoca cuprinde o înșiruire a documentelor istorice în ordine cronologică de la 1053 la 1615, care însă nu se referă la evreii din Transilvania ci la cei care trăiau în alte țări ale Europei și nu poate avea deci decât valoare “interpolatoare” pentru întreaga zonă. Prin natura sa de știință, istoria este oarecum nemiloasă: nu poate admite argumente sentimentale ori de bun simț sau speculații logice (“In Transilvania unde istoria nu ne pomenește deloc, suntem priviți în permanență ca străini, deși în anul 90 după Cristos, conform erei creștine, am săvârșit fapte epocale, fiind chemați de regele Decebal al geților pentru înfrângerea romanilor. Strămoșii noștri au venit în ajutor, zice-se în număr mare, circa 50.000 de suflete traversând Dardanelele, Marea Neagră, Moldova și Țara Românească, luptând și sângerând împotriva lui Traian în Transilvania la Turda, de unde și toponimicul Enyed/Aiud”) și din această cauză se admite, pentru moment, că: “Așezarea evreilor în Transilvania a putut începe în secolele XIV-XV. Documentele care pomenesc evreii pentru prima oară datează din aceste veacuri”.

În ceea ce privește patrimoniul arhitectural evreiesc situația acestuia în Transilvania medievală este mai dificilă, decât în restul Țărilor Românești, tocmai pentru că tendința “europeană” din epocă, față de care se reclamă aceasta prin apartenența statală, codifica strict discriminările la care erau supuși evreii. Practic, ei erau supuși unui proces de “alienare”, le erau interzise legătura cu pământul și profesiunile prestigioase, le erau impuse medierea între “blocurile” creștin și islamic și profesiunile infamante, nu aveau un stat de la care să aștepte protecție si teoriile despre așezarea lor în zonă amintesc de “miracolul” demontat de Gheorghe I. Brătianu, le era interzisă stabilirea sau limitată la anumite așezări sau domenii și periodic aveau loc expulzări. Astăzi este mai greu să recunoaștem că arhitectura și monumentele au constituit o scriere primordială până în Renaștere și descoperirea tiparului și o modalitate permanentă sigură și eficientă de “marcare” a teritoriului și în această viziune ar trebui văzute erijarea sistematică de monumente, demolarea, transformarea, deplasarea sau reatribuirea celor aparținând predecesorilor, interdicția pentru anumite etnii sau confesiuni de a construi în orașe sau din materiale “nobile”, piatră și cărămidă arsă - “confecționarea de falsuri pioase” iar în secolul nostru o sensibilitate deosebită și clamare zgomotoasă pentru păstrarea neatinsă și legitimarea acestei situații, cultivată de secole prin ocultarea celorlalte elemente istorice.

De aici decurge și prima particularizare a Transilvaniei față de celelalte Țări Române: evreii nu sunt chemați ci se “infiltrează” continuu, primele documente referitoare la ei sunt tocmai cele de natură ostilă (decretele lui Ladislau I-ul și Coloman în secolele XI-XII, Bula de Aur și Decretul II ale lui Andrei al II-lea, jurământul lui Bela al IV-lea etc.). Progresiunea turcilor spre Viena s-a făcut pe “calea de dreapta”- culoarul Dunării și Transilvania a devenit în secolele XVI-XVII teren de confruntare (o gravură de epocă arată bisericile din Budapesta transformate în moschei și într-un colț “portul evreilor”- să nu uităm că atât musulmanii cât și evreii fuseseră expulzați de curând din Spania) ceea ce a afectat ulterior și situația evreilor.

Domnia lui Gabriel Bethlen se află la originea îmbunătățirii condiției evreilor (protestantismul se reclama din text și limba ebraică față de catolicismul cantonat în latină) și după el se produce bascularea raportului dintre sefarzi și așchenazi în favoarea acestora din urmă. La cumpăna dintre secolele XVIII și XIX mai are loc o tentativă de limitare a prezenței evreiești, alternată cu măsuri tolerante dar abia la mijlocul secolului al XIX-lea se produce emanciparea lor reală; teritoriile în care se manifestă Haskala vor rezolva problema drepturilor individuale iar cele în care structurile naționale nu s-au putut consolida în secolul al XIX-lea se vor găsi puse în secolul XX în fața problemei drepturilor colective.

În 1940 soarta evreilor readuși sub autoritate ungară este pecetluită prin Holocaust. Deci, evreii au avut în Transilvania doar “un secol de aur” în care au putut crea în libertate, inclusiv arhitectură, și de aceea pentru vizitatori este greu de împăcat bogăția de mărturii, diversitatea etnică, religioasă, profesională și culturală evreiască de la noi cu relativa lipsă de vechime a mărturiilor. Studenților mei le spun că una din căile sigure de a intra în istoria arhitecturii este să descopere o sinagogă gotică în Transilvania (sunt atât de puține și în Ungaria sau Cehia!) și este într-adevăr un miracol să poți găsi pietre din primele cimitire evreiești (strămutate eventual în cimitirele din orașele actuale) sau clădiri medievale realizate în semiclandestinitate în actualele centre istorice și multe speranțe în acest sens sunt legate de interpretarea documentelor publicate sau nu.

Aceste considerații sunt necesare pentru a accepta particularitățile patrimoniului arhitectural evreiesc din Transilvania, care se manifestă ca cealaltă latură a dualității cu unitatea românească. Să lăsăm în continuare niște fapte, date și cifre să vorbească de la sine.

LITURGICĂ ȘI MORFOLOGIE

Sinagogile din Transilvania și din România au fost edificate conform prescripțiilor liturgice din epocă, cu câteva particularități locale.

De aceea, nu întotdeauna ele au putut fi ridicate pe malul unei ape, în loc deschis, pe cea mai înaltă cotă de nivel a locului și frecvent geamurile au avut dimensiuni reduse sau au fost amplasate la înălțimi inaccesibile trecătorilor. Orientarea a constituit întotdeauna o preocupare.

Fig. 6: Nișa estică – mizrah – care adăpostește Chivotul – Sinagoga din Dej

Sinagoga și-a păstrat și în această arie trivalența: BET HAKNESET- casa adunărilor, BET TEFILA- casa rugăciunilor (Bet hahuĂes) si BET HAMIDRAS- locul de învățătura. Deși rugăciunea poate fi efectuată și la domiciliu respectând orele zilnice, adevărata viață comunitară este legată de clădire sau complexul arhitectural și de întrunirea Minianului.

Organizarea planimetrică relevă separarea pe sexe (tribunele de la etaj și grilajele de lemn sau perdele1e. Funcțional, două spații sunt determinante: vestibulul-pronaosul-intrarea și spațiul de rugăciune- sinagoga propriu-zisă. Spațiul prim de acces realizează o purificare simbolică prin ritualul spălării pe mâini (vezi rolul ritual al apei în monoteisme, spă1ătorul de mâini-Kior), prilejuiește exercitarea carității iudaice în jurul pușculițelor sau dulapului pentru bani-mattan și are adeseori alături Geniza în care se depozitează obiecte de cult uzate care fac obiectul unor ritùri ulterioare. Datorită rolului acordat femeilor, scara de acces a acestora la balcon are accesul direct din exterior.

Polifuncționalitatea spațiului interior al sinagogii face ca acesta să devină sacru numai din momentul așezării scrierilor Torei. De aici decurge și o bipolaritate a spațiului religios interior evreiesc, o anume pendulare intre dulapul de depozitare a Torei (cabina) și podiumul cu masa-sulhan pentru citirea Torei/bimah/almemor, aici intervenind și specificitățile riturilor existente în Transilvania. E1ementul major de orientare interioara este nișa estică-mizrah înălțată cu câteva trepte adăpostind aron hakodes/aron habrit, citare a elementelor antice (Jahin, Boaz, Regi I.7:2l, Solomon). Aici se amplasează adeseori (de obicei în dreapta) omed-suportul de citire pentru prima rugăciune. Chivotul legii- aron habrit este separat de spațiu1 sinagogii printr-o perdea care diferea ca și culoare după semnificația zilei respective. Modul în care este păstrată Tora poate face obiectul unui capitol aparte.

Arhitectura sinagogilor din Transilvania exprima efectul reformelor religioase vieneze din secolul al XIX-lea, schimbările rituale și de limbă, departajările interne de după congresul evreilor din 1868: orientarea ortodoxă/conservativă bazată pe tradițiile vechi evreiești organizată de sine stătător la 1871; orientarea neologă/liberală care accepta integral transformările propuse la 1868 și produce modificări arhitecturale prin amplasarea mesei rituale-bima pe podiumul-mizrahra, folosirea corului și orgii amplasate într-un balcon propriu, separarea mirelui și miresei la cununie în două spații etc. dar ea a avut rolul de a iradia diverse elemente și arhitectura sinagogilor din restul României.

STUDIU DE CAZ: ORADEA, O FLORENȚĂ EVREIASCĂ LA GRANIȚA DINTRE SECOLELE XIX ȘI XX

Ca studiu de caz, putem analiza Oradea, modul în care evenimentele petrecute în Țările Române în secolul XIX și prima jumătate a secolului XX l-au incitat pe Carol Iancu să le consacre o manifestare științifică prestigioasă sub semnul binomului “permanență și ruptură” (continuitatea care asigură perenitatea poporului ales și schimbările care frizează ruptura/finalizarea luptei îndelungate pentru emancipare și tragedia finalizată în Shoah). Cea mai bună sursă pentru Oradea rămân cercetările doamnei Tereza Mozes (MOZES, Tereza, Evreii din Oradea, Editura Hasefer, București, 1997) și campaniile de relevee și fotografiere efectuate de studenții noștri pe parcursul mai multor ani.

La Oradea emanciparea va ilustra această accepțiune, arhitectura ca și carte a popoarelor și modalitate de apropriere a unui teritoriu care se întâlnește cu poporul evreu, privat de un stat și metaforic obligat să se bată “într-un picior”- religia ca unic sprijin, să construiască în stilul popoarelor înconjurătoare, să suporte alienarea (începând cu cea față de pământ) prin tot soiul de interdicții.

Emanciparea a metamorfozat comunitățile evreiești din entități politice în colectivități religioase, sloganul era deja de la Napoleon “totul pentru individ- nimic pentru grup”, a suprimat mijlocirea prin reprezentanții comunității, a exacerbat individualismul. Evreii nu au mai fost obligați să trăiască la marginea orașului și și-au putut da frâu liber dorințelor și fanteziei, au explorat și alte domenii (în acest caz estetice) decât studiul cărților sfinte și poate fi vorba de un adevărat “apetit” pentru arhitectură.

Oradea a ajuns în centrul acestor procese și efervescența creatoare și calitatea realizărilor de aici mă îndreptățesc să o numesc “o Florență evreiască de la sfârșitul secolului al XIX-lea” (să ne reamintim că o comparație Florența-Veneția evidențiază tocmai efervescența și varietatea, nu numai ideatică ci și artistică și o anume cultivare a disputei), să evidențiez mai ales afinitățile manifeste cu Art Nouveau, europeneitatea atinsă atât de mecenați cât și de artiștii evrei din epocă.

Pentru a ajunge aici, Tereza Mozes enumeră și ea fondul documentar consacrat pentru zonă: permisiunea acordată de Iosif al II-lea și articolul de lege XXIX din anul 1840 care au deschis evreilor porțile marilor orașe, cu excepția orașelor miniere unde le-a fost oprit accesul încă prin dispoziția lui Leopold I din 19 ianuarie 1700; adoptarea de către parlament a proiectului emancipării evreilor în anul 1849 cu specificarea egalității în drepturi cu celelalte confesiuni și recunoașterea căsătoriilor civile mixte urmând ca dispoziții speciale să reglementeze condițiile de stabilire; aprobarea de către parlament la 1867 a proiectului conform căruia locuitorii israeliți ai țării sunt egal îndreptățiți cu locuitorii creștini în vederea exercitării drepturilor civile și politice și orice lege, obicei sau dispoziție contrară se consideră abrogată; acceptarea și „receptarea” religiei iudaice în 2 noiembrie 1895, aceasta devenind egală în drepturi cu celelalte confesiuni, participarea evreilor la viața țării.

Se înregistrează cum, la Oradea în anii 1722-1736 locuiau circa 90 evrei, în anul 1794 a început construirea sinagogii, templul s-a construit în jurul anului 1805 pe Calea Clujului, cu sporirea populației evreiești s-a ridicat și impozantul templu al comunității ortodoxe de pe strada Claustrului, în vecinătatea sa luând ființă școala elementară și școala secundară ortodoxe, 1870 a fost înființată și la Oradea comunitatea Congresului (neologă) iar în 1878 aceasta și-a clădit Templul Sion pe malul Crișului, după modelul templului din Nurnberg iar o altă sinagogă era pe strada Teleki. Școala secundară de băieți cu 4 clase s-a înființat la Oradea în 1883 iar după unirea Transilvaniei cu România, în 1918 și respectiv în 1920, politica școlară românească a permis înființarea de școli evreiești, ca gimnaziul evreiesc din anul 1920. În baza Dictatului de la Viena din 30 august 1940 partea de nord a Transilvaniei a revenit Ungariei și a căzut imediat sub incidența legilor antievreiești: reducerea numărului evreilor admiși în diferite domenii de activitate la 20%, interdicția căsătoriilor mixte, limitarea prezenței evreiești în viața publică și economică.

Dar Tereza Mozes considera că: “Mișcarea de înnoire religioasă, pornită din Hamburg în anul 1806, nu a găsit mare răsunet în Transilvania, Banat și Ungara, cu excepția Aradului unde a oficiat ca rabin-șef Aron Chorin(er). În urma rupturii intervenite la congresul de la Budapesta din 1868, comunitățile de orientare „neologă” care a u luat naștere nu au urmat înnoirile radicale pornite de la Hamburg și susținute de Chorin. Ele s-au ținut de prescripțiile cuprinse în Sulchan Aruch, chiar dacă ici-acolo, în unele comunități, sâmbăta și de sărbători, a răsunat muzica de orgă sub mâinile unor organiști neevrei. Majoritatea comunităților din Transilvania și Banat a urmat după Congresul din 1868 așa-numita orientare „ortodoxă”. La organizația comunităților izraelite de rit apusean „neologe”, aparțineau în 1932 un număr de 35 comunități, în fruntea cărora se aflau rabini care au absolvit Institutul Național de pregătire a rabinilor deschis din 1877 la Budapesta și care, în paralel, obținuseră și doctoratul în filosofie. În 1865, Hillel Lichtenstein rabinul din Marghita, Cluj, Szikszo și Colomeea a convocat la Nagymihaly (Michalowce) 80 de rabini ortodocși care au pronunțat interdicția asupra oricărei înnoiri echivalate cu idolatria: folosirea limbii și portului „străine”, utilizarea corului în timpul rugăciunii în templu, construirea de sinagogi cu turle, plasarea bimahului în alt loc decât în mijlocul sinagogii, intrarea într-un templu cu „cor”, amplasarea baldachinului pentru nuntă în templu și nu sub cerul liber, rugăciunea împreună cu deviaționiștii (publicație 1908 Satu Mare „T’suvoth Beth Hilel”). O a treia parte, status-quo ante, vroia să fie „neutră” dar ortodocșii i-a asimilat cu neologii”. În anul 1913, rabinul șef al comunității neologe din Oradea, Dr. Leopold Kecskemeti, publică lucrarea „Există o singură religie iudaică sau mai multe?” în care în spiritul istoriei ideilor pledează pentru o unitate evreiască cu manifestări diversificate. După 1918 sionismul va reapropia aceste tendințe.

După Moshe Carmilly (CARMILLY-WEINBERGER, Moshe, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Editura Enciclopedică, Biblioteca Iudaica, București, 1994), la început evreii de pe teritoriul Ungariei ar fi avut libertăți egale cu ceilalți locuitori până în 1093 când Conciliul de la Szabolcs reduce drastic drepturile evreilor veniți de pe teritoriul german, ceh și morav. În Dieta din 1102-1103 ar fi fost acceptată dispoziția regelui Coloman potrivit căreia evreii nu aveau voie să trăiască decât în orașele episcopale. Primele persecuții ar fi legate de numele regelui Ludovic cel Mare (1342-1382) care a introdus măsura anulării scrisorilor de datorie pentru sumele împrumutate de la evrei. Tot el, mai târziu, învinovățindu-i pe evrei de răspândirea epidemiei de ciumă, i-a alungat, apoi, dându-și seama de utilitatea activității lor, i-ar fi rechemat numind dintre ei un jude peste toată țara (Judex Iudeorum totius regni). Scrisoarea privilegiată a lui Gabriel Bethlen din 1623 prin care principele intenționa să refacă Transilvania distrusă de război cu ajutor străin „…astfel încât să fie asemănătoare cu vechea și întinsa Dacie” ar fi fost cea care a dat posibilitate evreilor să se așeze și în Oradea. Dispoziția nr. 72 din 1658 „Cu privire la evrei” repetă aproape textual hotărârea Dietei din 1627 dar limitează dreptul de stabilire a evreilor numai în orașul Alba Iulia. Într-una din hotărârile Dietei din 1657 de la Gherla se face referire la prezența evreilor în Oradea.

La începutul secolului nostru, Lakos Lajos, arhivarul de atunci al orașului Oradea ar fi notat că, potrivit tradiției orale, în parcul Libertății de azi, pe malul drept al Crișului Repede se află o casă evreiască care secole de-a rândul a fost folosită drept casă de rugăciune. În 1578 clădirea a trecut în proprietatea bisericii reformate. Anul 1722 este menționat ca cel al constituirii oficiale a comunității evreiești din Oradea.

După Tereza Mozes, evreii se simțeau mult mai în largul lor dacă trăiau în strânsă vecinătate, pe cât posibil chiar pe aceeași stradă, pe același „șir” și din diferite documente, însemnări, acte juridice ar rezulta că atunci când evreii au început să fie tolerați în Oradea ei locuiau pe strada de mijloc iar în Olosig pe strada Fântânii. În 1731 (5491) s-ar fi creat Confreria Sacră izraelită din Oradea (Hevra Kedoșa), “reuniunea cea mai nobilă și mai umană a obștei evreilor: înhumarea morților cu asigurarea ritualului, vizitarea și îngrijirea bolnavilor, ajutorarea săracilor”. La 1815 în Velența deja 33 capi de familie stăteau în casă proprie. În 1850 în Olosig nouă familii evreiești locuiau în case proprii. Sinagoga ar fi atestată din anul 1749 și un desen din 1769 o reprezintă în Velența, lângă un braț al Crișului și ruinele bisericii ordinului călugărițelor Clarisse. La 1803 s-ar fi construit, în stil baroc, prima sinagogă în adevăratul sens al cuvântului, numită „sinagoga mică”. Lângă ea s-a construit o sinagogă de 1000 locuri. Ambele au fost demolate în anul 1950.

După I. Kara: “Curentul reformist, pornit din Germania de Moses Mendelsohn, a luat forme conflictuale în regatul maghiar. Evreii ortodocși urmau calea străveche tradițională, cu unele adaptări la cerințele veacului. Așa zișii “liberali” duceau reforma până la maghiarizare, inclusiv botezul. Conservatorii țineau calea de mijloc. Ei se intitulau “Status Quo”. După 1871, reforma a depășit mult cercul confesional luând aspecte politico-sociale extrem asimilatorii. După 1871, despărțirea a fost instituționalizată, guvernul recunoscând cele trei nuanțe și preferând pe liberalii maghiarizatori. Cele trei curente mai există și acum în Ungaria, unde și ortodocșii s-au maghiarizat lingvistic. Ei studiază Talmudul tălmăcit în limba maghiară”.

După Tereza Mozes, Oradea ar fi fost în centrul frământărilor generate de reînnoire și în anul 1870 existența a două comunități, ortodoxă și neologă, ar fi un fapt împlinit. Între 1881-1883 s-ar fi constituit și gruparea status-quo-ante. În acea perioadă s-ar fi realizat numeroase construcții noi, sinagoga mare, birourile comunității, școlile, locuințele funcționarilor, abatorul ritual, atelierul de prelucrat pasca, baia rituală ș.a. Evreii, în continuarea extensiei lor, s-ar fi tras pe actualele străzi M. Kogălniceanu, Cuza Vodă și împrejurimi și odată cu dezvoltarea vieții economice, tot mai mulți erau cei care își deschideau prăvălii, ateliere industriale, depozite în jurul Pieței Mari și pe străzile învecinate. Evreii cu vederi progresiste ar fi solicitat dacă nu o sinagogă cel puțin o casă de rugăciuni, încă înainte de ruptura din interiorul comunității, unde să poată asculta slujba religioasă în limba vie și până la constituirea comunității neologe n-ar fi fost invitați rabini decât sporadic dar în 1861, cu ocazia sfințirii noii case de rugăciuni, l-au chemat pe vestitul luptător pentru emancipare, Low Lipot, rabinul din Szeged dar de la constituirii Comunității, la 4 mai 1870, ar fi avut un rabin cu caracter permanent. Cea de a treia, comunitatea Status-quo-ante, n-ar fi supraviețuit decât trei ani. La începutul primului război mondial, ca urmare a invadării Bucovinei de către ruși, ar fi ajuns la Oradea, cu suita sa, rabinul Reb Jisrael Hager din Vijniț iar Reb Haim Slomo Goldstein, rabinul casei de rugăciuni Klauz, a fost însărcinat să primească grupul de refugiați care fiind hasizi aveau probleme de compatibilitate cu comunitatea ortodoxă.

Fig. 7: Oradea – Sinagoga Neologă de pe actuala stradă Independenței nr.11, proiectată de Busch David, inaugurată în 1878

Comunitatea neologă, constituită pe temeiul hotărârilor congresului din 1868, ar fi închiriată încă din 1847, pe vremea primelor încercări de reformă, o casă de rugăciuni separată iar în 1861, când s-a constituit la Oradea comunitatea evreilor maghiari, s-a inaugurat o casă de rugăciuni. Ulterior, s-ar fi constituit asociația pentru Sinagoga Sion, templu separat, care a cumpărat casa de pe actuala stradă a Independenței nr. 11, în vederea construirii viitorului locaș de cult și monumentala construcție cu cupolă oglindită în apele Crișului Repede, amintind de sinagoga din Nurnberg, proiectată de Busch David, inginerul șef al orașului și în mai puțin de un an și ridicată (în 1878) de către Rimanoczy Kalman sen., pictura interioară fiind opera pictorului Horovitz Mor din Kosice, Templul Sion devenind ulterior, alături de clădirea primăriei, simbolul urbei.

Crescând numărul evreilor, cele două sinagogi ale ortodocșilor din Subcetate s-ar fi dovedit neîncăpătoare, astfel că a fost necesară construirea uneia și în Orașul Nou, pe actuala stradă Mihai Viteazul, proiectată de arhitectul Bach Nandor activ între anii 1873-1900 în Oradea și executată de Knapp Ferenc, inaugurată în 1890 și servind ca model templului construit în 1907 la Dej. Interesante sunt diferențele evidențiate față de sinagoga neologă: pereții prevăzuți cu ferestre în arc semicircular și în locul cupolei aici se află numeroase turle mici, amplasamentul Almenorului care diferă conform prescripțiilor rituale (în cazul sinagogilor ortodoxe se află în centrul clădirii pentru ca întreaga atenție a credincioșilor să fie îndreptată în direcția respectivă, la neologi în fața chivotului Legii). Când nici sinagoga aceasta nu ar mai fi corespuns necesităților, pe baza planurilor lui Incze Lajos, în 1908, s-ar mai fi ridicat una în curtea primei, cu numele Șas Chevra iar în 1910 s-ar fi hotărât construirea unei sinagogi în actuala Piața Rahovei, pe locul imobilului Schwartz (plan datorat arhitectului Lobl Ferenc și care trebuia să se materializeze la începutul secolului dar din pricina izbucnirii războiului lucrările au început mai târziu).

Fig. 8: Oradea – Sinagoga ortodoxă de pe strada Mihai Viteazu nr. 6, arhitect Bach Nandor, inaugurată în 1890

Evreii hasizi ar fi căutat și ei să-și construiască o sinagogă proprie dar nu li s-ar fi permis să-și țină slujbele religioase decât în cadrul restrâns al casei de rugăciuni și doar după mai multe încercări și odată cu schimbarea președintelui comunității ortodoxe ar fi reușit să clădească pe actuala stradă Brezoianu „Casa de rugăciuni a asociației sefarde și a învățăceilor mișnaioți” care ar fi rămas în conștiința generală a orădenilor sub numele prescurtat Klauz. Mai târziu Reb I. Hager și-ar fi construit pe actuala Str. M. Kogălniceanu și în împrejurimi o numeroasă curte. “Klauz a funcționat nestânjenită patruzeci de ani, respectiv până la deportare, când pârjolul mondial a nimicit-o și pe aceasta la fel ca și pe altele”.

În decurs de o jumătate de secol, “am putea spune în intervalul unei generații”, Oradea ar fi străbătut un drum lung din punct de vedere economic, social, cultural, “de la un oraș provincial mediu” la unul dintre “cele mai înfloritoare din imperiu”, "remarcabile fiind palatele în stil secession construite la începutul secolului al XX-lea cu expresii de la stilul arhitectonic conceput pe plan local până la orientarea lehneriană, Jugendstil-ul berlinez, cel munchenez, Lilienstil și alte tendințe europene, cu tușe de la simplitatea masivă, de la formele geometrice regulate la stilul popular al motivelor florale, întâlnim toate variantele posibile”.

Din anul 1850 în Ungaria s-au efectuat recensăminte din zece în zece ani și creșterea numărului evreilor din Oradea s-a ridicat până la 1910 la 26,23% în timp ce sporul general pe țară nu atingea 10%. Potrivit unei situații întocmite în 1899 de către Busch David, inginerul șef al orașului, în Oradea ar fi crescut și numărul evreilor de la 10 115 la 15 040. “Constrânsă până acum să locuiască la periferia orașului, în case înghesuite, pe ulițe strâmte, evreimea a cărei singură dorință era de a se pierde neobservată în mulțime și-a putut da frâu liber dorinței și fanteziei. Secole de-a rândul nu și-a putut dovedi puterea spirituală decât în studiul scrierilor sfinte. Acum i s-a oferit posibilitatea ca exigențele estetice să și le afirme și într-un nou domeniu. Apetitul de a construi era uriaș. Oamenii călătoriseră mult în străinătate și își formaseră anumite gusturi în acest sens. La aceasta se adăugau condițiile materiale foarte bune și, nu în ultimul rând, arhitecți excelenți, formați aici sau atrași de bunul renume al orașului și care au excelat mai ales în neobaroc și secession”.

Fig. 9: Oradea, Palatul Moskovits într-o imagine de epocă

Trebuie menționați arhitecții și constructorii proveniți din rândul evreilor orădeni sau bihoreni ori veniți din străinătate: frații Vago născuți la Oradea, care au lucrat multă vreme împreună (palatul Moskovits – P-ța Unirii nr. 35, casa Vago – str. Moșoiu nr. 14, casa Roche și Darvas – str. Iosif Vulcan nr. 11, fosta școală de jandarmi – sediul Universității Oradea); constructorii Komor Marcell și Jakab Dezso (palatul „Vulturul negru”, sediul Camerei de industrie și comerț – Str. D. Zamfirescu nr. 3, casa Fuchsl – Str. Independenței nr. 11, vila Okanzi-Schwarz – Str. Eminescu nr. 25, palatul Stern – Str. Republicii nr. 10, casa Adorjan I – Str. Patrioților nr. 6); arhitecții Bach Nandor (sinagoga evreilor ortodocși – Str. Mihai Viteazul), Reisinger (casa dr. Konrad – fosta stradă General Berthelot nr. 6, casa de raport Sonnenfeld – Str. Moscovei), Jozsef, Markus Geza, Rendes Vilmos, Guttman Jozsef, Spiegel Frigyes, Lobl Ferenc (palatul Ullmann – Piața 1 Decembrie); constructorii Incze Lipot, Incze Lajos, firma Gold et co., Schiffer Miksa, Rosenberg Izso, Rosental și Kraus, Weiszlovich. Pe lângă arhitecții de excepție trebuie subliniat rolul deosebit al celor care au finanțat construcțiile, marii mecenați ai urbanisticii orădene: Adorjan, Ullmann, Weiszlovits, Deutsch, Moskovits, Stern, Fuchsl, Konrad, Okanyi, Schwartz, Brull, Freinfeld, Erkler, Roth, Goldstein, Blezer, Guttmann, Grunfeld. Clădiri deosebite sunt cunoscute până azi sub numele celor care le-au comandat: palatele Moskovits, Adorjan sau Ullmann, casele Sonnenfeld și Konrad etc.

Acest exemplu confirmă convingerea noastră că dacă sfârșitul secolului XX a fost marcat de istoricismul postmodern, secolul XXI va fi determinat de antropologia culturală cu cei doi voleți ai săi: ceea ce este comun tuturor oamenilor și ceea ce îi particularizează, cu corolar în forța de seducție tot mai puternică a marilor culturi în condițiile fluidificării comunicației și globalizării.

DATE ISTORICE PRIVIND SINAGOGILE DIN ROMÂNIA

După I. Kara, care are numeroase publicații și a elaborat o remarcabilă listă cu Sinagogi și case de rugăciune în România interbelică, prezența unei sinagogi ar fi denotat în aria românească existența unei populații de negustori, meseriași, prestatori de servicii și înfiriparea unei așezări cu caracter urban sau semi-urban, suburban, cu diferențe notabile, datorate și ocupației străine, între Moldova, Țara Românească, Transilvania, Bucovina sau Basarabia. În viziunea sa “Sinagogile oglindesc structuri economice, sociale, profesionale, uneori și politice, ale evreilor”. Remarcabilă este și fundamentarea acestei liste pe izvoare care îi conferă autoritate și pe care le-a notat astfel: Arbure: Arbure, Zamfir - “Basarabia în secolul al 19-lea”, București; Arh. St.: Arhivele Statului (filiala Iași, Botoșani, Bacău, București, etc.); Enc. Rom.: Enciclopedia României, vol…, București, 1930; Ievr. Ent. : Ievreiskaia Ențiklopedia, apărută la St. Petersburg, înainte de revoluția din 1917; I. Kaufman: “Cronica Comunităților Israelite din județul Neamțu”, Piatra Neamț, 1928-1929; M.D.G.R.: Marele Dicționar Geografic al României, București; Orașe și târguri: “Documente privitoare la istoria economică a României. Orașe și târguri. Moldova”, seria A, volumul l., București, 1960; Pavlescu, Eugen: “Economia breslelor în Moldova”, “București, 1939; R.C.M.: Revista Cultului Mozaic, București; P. 1. sau 11.: Pinhas, Hakehilot - Romania, Ierusalim, 2 vol. (1. și ll.), Iad Vașem 1970-1980; Tufescu, Victor: “Târgușoarele din Moldova și importanța lor economică”, București, 1942.

Fig. 10: Arad – Sinagoga Neologă de pe Strada Tribunul Dobra, construită între 1827 și 1834.

Lista are 305 poziții, dintre care am reținut, pe localități:

ACÂȘ, jud. Sălaj - sinagogă în secolul al XII-lea. ADJUD, jud. Vrancea- prima sinagogă 1820 - a doua 1842 (?), 1920 două sinagogi. AIUD, jud. Alba - prima sinagogă activează într-o casă particulară, 1889 devine sinagogă, 1912 - sinagogă nouă, neologă. ALBA IULIA, jud. Alba - înainte de 1820 sinagogă de lemn, 1822 aprobare episcopală de construire a unei sinagogi din zidărie de cărămidă, frecvent renovată, 1798 - o sinagogă sefardă și o sinagogă așkenază. “Sinagoga “Marbe Iehezkiel” (1840) distrusă de fasciști în 1938, refăcută după război. În 1802 două sinagogi. Din alte izvoare aflăm de o sinagogă în secolul al XVIII-lea, 1622 - sinagogă sefardă, 1840 - sinagogă ortodoxă purtând numele rabinului Paneth, 1874 - altă sinagogă sefardă. Ulterior o sinagogă aparținând comunității evreilor. 1940 - trei sinagogi închise”. APA, jud. Satu Mare - sinagogă. ARAD, jud. Arad. Sinagogă în secolul al XVIII-lea, 1868 - trei sinagogi, Sinagoga neologă “Rabin Horin”, Sinagoga hasidimilor “admor”-ului din Vijnița, 1937 - două sinagogi. 10 sinagogi în județ. ARDUD, jud. Satu Mare, 1820-1830 o sinagogă. ARINIȘ, jud. Maramureș, 1850 o sinagogă mică.

Fig. 11: Sinagoga din Baia Mare, construită în 1886.

BACĂU, jud. Bacău. prima sinagogă (1820), Sinagoga Habad (1841) aparținea curentului hasidic, din secolul al XIX-lea sinagoga Volf Burăh, sinagoga Cojocarilor și sinagoga Tăbăcarilor; sinagoga Alter Ionas, numele ctitorului. “În 1864 activau la Bacău 14 sinagogi și case de rugăciune. În 1880 numărul lor era de 21. Lista sinagogilor active în 1916: sinagoga Froim Aizic, sinagoga Alter Leib, sinagoga Ițic Leib Brill, sinagoga Lipscanilor, sinagoga Croitori tineri. Sinagoga Birjarilor, sinagoga Cizmarilor, sinagoga Zidarilor, sinagoga Rabi Israel. Sinagoga “Înfrățirea Sion” aparținând respectivei societăți, sinagoga Șnapic, sinagoga Maria și Șaim Cofler zisă și “Der Mariesches șil”. Templul Cerealiștilor în idiș “Popșoinikes șil” a suferit repetate incendii, fiind mereu refăcut. Funcționează în 1996. După primul război mondial unele sinagogi au fot dezafectate și altele noi au fost înființate, unele purtând nume de rabini în viață sau decedați: sinagoga Weisman, sinagoga gaonului Bețalel Șafran, sinagoga Rabin Blanc, sinagoga David Herșcovici, sinagoga palestiniană (sionistă?), sinagoga Filderman, sinagoga rabin Wahrman, sinagoga rabin Landman, sinagoga Avram Simon, sinagoga Rebeca dr. Ozias Herșcovici. sinagoga A. Rosen”. BĂCEȘTI, jud. Vaslui, “sinagogă incendiată de hitleriști în retragere, în 1944”. BAIA MARE, jud. Maramureș, înainte de 1861 minian, 1886 Sinagoga Mare, după 1900 - două sinagogi - “Ahavat Beit Avraham” și Casa de rugăciune a meseriașilor “Hevra Iad Harutim”; Sinagoga Talmud Tora. BAIA SPRIE, jud. Maramureș, după 1880 Sinagoga Mare. BĂLĂCEANA, jud. Suceava, minian, 1910 - sinagogă din lemn. BÂRA, jud. Neamț, hrisov de întemeiere care scutește de bezmăn (chiria terenului) pe care e clădită sinagoga. BÂRLAD, jud. Vaslui, document din 1763 pomenește de “…dughenile cu școala jidovească…” (școala este sinagoga), 1859 sinagoga Mare,1866 o nouă sinagogă, numită “Poalei Țedec”, 1937 opt sinagogi și două case de rugăciune. “În 1960 comunitatea poseda un catastif (pincas) al sinagogii cizmarilor datat 1852”. BÂRSANA, jud. Maramureș, Sinagogă dinainte de 1900. BOCICOIUL MARE, jud. Maramureș, după 1850 o sinagogă din lemn. BECLEAN, jud. Bistrița Năsăud. “Comunitate importantă și în secolul al XIX-lea. Nu cunoaștem numărul și denumirea sinagogilor”. BEIUȘ, jud. Bihor, Sinagoga Mare 1858. BELIU, jud. Arad, sinagogă mică. BERBEȘTI, jud. Maramureș. “Prin 1850 o sinagogă și o casă de rugăciune din lemn, ulterior sinagoga a fost reconstruită în cărămidă”. BEREȘTI TÂRG, jud. Galați, 1898 - sinagogă. BEZIDUL NOU, jud Mureș. “Maghiarii sabatieni au aici o sinagogă”. BIXAD, jud. Satu Mare,1800 o sinagogă. BISTRA, Maramureș, 1850 o mică sinagogă de lemn. BISTRIȚA, jud. Bistrița Năsăud, 1880 - prima sinagogă, 1893 - templu, 1938 o sinagogă. BIVOLARI, jud. Iași, prima sinagogă - 1852, 1915 patru sinagogi. BLAJ, jud. Alba, 1850 - sinagogă în cartierul Husielin; 1894 - sinagogă ortodoxă cu etaj. BORSEC, jud. Harghita, sinagogă din lemn distrusă în 1914, refăcută în 1922. BORȘA, jud. Maramureș, 1760 - minian, 1800 - prima sinagogă, 1840 -a doua, 1850 două case de rugăciune și miniam, după 1918 - 12 sinagogi în refacere. BOTIZ, jud. Satu Mare, 1890 - minian, apoi sinagogă. BOTOȘANI, jud. Botoșani, 1939: două sinagogi mari, 60 mai modeste, în 1832 funcționau la Botoșani zece sinagogi.

Fig. 12: Sinagoga Mare din Botoșani, construită în 1834, în funcțiune.

BOZIENI, jud. Neamț, sinagogă în 1828, refăcută în 1878, o casă de rugăciune. BRĂILA, județul Brăila, 1839 doi călugări scoțieni descriu Sinagoga Mare, 1936 centenarul, 1863 Templul Nou, în 1937 existau patru sinagogi. BRAȘOV, între 1899 și 1905 se construiește Sinagoga Mare neologă, 1918 o sinagogă așkenază, o sinagogă sefardă, 1925 se repară sinagoga ortodoxă. BREAZA, jud Suceava, minian. BREB, jud. Maramureș, după 1850 sinagogă din lemn. BRODINA, jud. Suceava, sinagogă după 1900. BUCECEA, jud. Botoșani, 1890 - două sinagogi, 1880 - un admor cu sinagogă proprie, 1937 - cinci sinagogi. BUCIUMI, jud. Sălaj, 1850 - o sinagogă. BUDEȘTI, jud. Maramureș, 1870 - “Di eiberste șil, di interste șil” (Sinagoga de Sus, sinagoga de Jos) din lemn,1930 - sinagogă din zidărie de cărămidă. BUHUȘI, jud. Bacău, “Centru hasidic, admor, sinagoga ridicată la întemeiere, arde în 1863. Este refăcută cu 200 de locuri, având alături o casă de rugăciune dezafectată - 1840 “Dus kleine besmedres”, apoi “Dus șnaiderișe besmedres”; 1927 - Sinagoga frumoasă a admor-ului Fridman”. BURDUJENI “fost în plasa Dragomirna jud. Suceava, nu mai figurează cu această denumire în actuala Nomenclatură poștală codificată. Frumoasă, originală sinagogă din lemn, suferind un incendiu, datat din 1800. În 1834 o sinagogă în stilul celor din lemn. În 1907 - șase sinagogi, devastate”. BUZĂU, 1812 sinagoga în vestitul “Han al polcovnicului Nuță”. 1855 - sinagogă, citată și în 1865, 1910 - Sinagoga Mare cu 400 de locuri. “La Buzău ar fi existat o sinagogă în 1765 în cartierul Sârbărie. În 1830 - o altă sinagogă. Din alte izvoare - sinagoga “Agudat Israel”, care a funcționat între 1880 și 1920 într-o casă particulară. În 1890 - Sinagoga Croitorilor”. BUZIAȘ, jud. Timiș, 1848 - o sinagogă.

Fig. 13: Sinagoga din Carei, jud. Satu Mare, construită în 1870.

CALAFAT, jud. Dolj, 1884 - o sinagogă. CĂIUȚI TÂRG, jud. Bacău, 1869 - sinagogă. CĂLĂRAȘI, jud. Călărași, 1871 - sinagogă comună pentru sefarzi și așkenazi, 1920 - două sinagogi. CĂLĂȚELE, jud. Cluj, după 1900 - o sinagogă. CĂLINEȘTI, jud. Maramureș, un minian în casă particulară, 1850 o mică sinagogă din lemn. CĂMĂRZANA,jud. Satu Mare, sinagogă în secolul al XIX-lea. CÂMPINA, jud. Prahova, 1902 - o sinagogă. CÂMPULUNG MOLDOVENESC, jud. Suceava, 1888 - trei sinagogi, 1940 - câteva sinagogi. CÂMPULUNG LA TISA, Maramureș, 1850 - o sinagogă. CARACAL, jud. Olt, 1894 - colectă pentru construirea unei sinagogi, 1937 - sinagogă. CARANSEBEȘ, jud. Caraș Severin, 1897 – sinagogă. CĂRĂȘEU, jud. Satu Mare, 1852 minian în casă particulară, ulterior sinagogă. CAREI, jud. Satu Mare,1740 - prima sinagogă, 1830 - a doua sinagogă, 1901 Sinagoga Mare a comunității ortodoxe, alte sinagogi: “Ițhac Karb”, “Et Haim”, “Mahzikei Tora”, câteva case de rugăciune. CÂRLIBABA, jud. Suceava, 1901 sinagogă din lemn. CEHUL SILVANIEI, jud. Sălaj, după 1820 - minian , 1901. CEICA, jud. Bihor, 1890 - sinagogă mică, 1901 - o altă sinagogă. CERNAVODA, jud. Constanța, 1937 - o sinagogă. CERMEI, jud. Arad. “Avea un rabin, deci și sinagogă”. CERTEZE, jud. Satu Mare, sinagogă în secolul al XIX-lea. CHIȘINEU CRIȘ, jud. Arad, 1889 - o sinagogă. CHIUIEȘTI, jud. Cluj, sinagogă mică. CIACOVA, jud. Timiș, sinagogă în secolul al XIX-lea. CLUJ-NAPOCA, jud. Cluj. “Înainte de 1881 câteva case de rugăciune. Din 1886 - templu, reparat în 1918-1929 și 1944, devastat de hitleriști. Refăcut în 1947. În 1938 erau patru sinagogi și o casă de rugăciune. Din alte izvoare: în 1818 prima sinagogă zidită; în 1852 o sinagogă ortodoxă; în 1872 o altă sinagogă; în 1898 Sinagoga Talmudiștilor, în 1910 Sinagoga “Ohel Moșe”, Sinagoga “Poalei Țedek”, Sinagoga “Brit Aharon”, Sinagoga “Ohel Iehuda”; în 1918 Sinagoga “Ezrat Israel”, Sinagoga “Poel Mizrahi” creată în perioada interbelică”. CODĂEȘTI, jud. Vaslui, sinagogă. COLONEȘTI, jud. Bacău, 1912 sinagogă. COMĂNEȘTI, jud. Suceava. “Sinagoga devastată de huligani în 1936”. COMLĂUȘA, jud. Satu Mare, după 1880 o sinagogă. CONSTANȚA, 1938 - două sinagogi. “Sinagoga sefardă, construită în 1903 pe terenul cumpărat în 1884, exista în 1996. Sinagoga așkeziană zidită după 1862”. COPALNIC MĂNĂȘTUR, jud. Maramureș, 1820 minian, după 1860 o sinagogă. CORABIA, jud. Olt, casă de rugăciune. COZMENI, jud. Harghita, 1937 două sinagogi. CRĂCIUNEȘTI, jud. Maramureș, 1830 sinagogă. CRAIDOROLȚ, jud. Satu Mare, după 1900 o sinagogă. CRAIOVA, jud. Dolj, “Sinagoga Mare zisă și Templul Coral. Sinagoga sefardă “Beit Eil”. În 1937 trei sinagogi”. CRASNA, jud Sălaj, după 1820 o sinagogă. CRISTUR, jud. Harghita 1850 minian, apoi o sinagogă. CUHEA, Maramureș, după 1900 sinagogă din lemn. CURTICI, jud. Arad, 1853 sinagogă.

Fig. 14: Sinagoga Mare din Constanța, construită la 1914.

DARABANI, jud. Botoșani, 1837 opt sinagogi. DEDA, jud. Mureș, după 1800 probabil o sinagogă. DEJ, jud. Cluj, 1862 prima sinagogă din zidărie de cărămidă, 1902 templu, după 1918 o casă de rugăciune hasidică pe locul sinagogii vechi, Sinagoga “Poalei Țedek (meseriași)”. DETA, jud. Timiș, 1858 o sinagogă. DEVA, jud. Hunedoara, 1853 minian, 1900 două sinagogi. Comunitatea “Status Quo”. DAMACHE, jud. Iași, 1899 haham, probabil și sinagogă. DIOCHEȚI-REDIU, jud. Vrancea, fost în jud. Covurlui. După 1900 o sinagogă și o casă de rugăciune hasidică. DITRĂU, jud. Harghita, 1918 o sinagogă. DORNEȘTI, jud. Suceava, 1950 o sinagogă, 1931 sinagogă Klaus. DOROHOI, jud. Botoșani, 1937 - 29 de sinagogi și case de rugăciune. “Sinagoga Mare există din 1825; “Beit Șlomo” din 1869. În 1877 se încearcă distrugerea vechii sinagogi din lemn. În 1890 primăria decide dărâmarea ei. Alte sinagogi: a căruțașilor, a birjarilor, a șepcarilor, a cizmarilor, a croitorilor și ale altor bresle”. DRAGOMIREȘTI, jud. Maramureș, 1900 o sinagogă și o casă de rugăciune hasidică. DUMBRĂVENI, jud. Sibiu, 1890 o sinagogă.

Fig. 15: Templul ortodox din Făgăraș, construit la 1859

FĂGĂRAȘ, jud. Brașov, 1859 Templu ortodox. FĂGET, jud. Timiș, 1850 o sinagogă, 1897 templu. FĂLCIU-TÂRG, jud. Vaslui, 1900 – sinagogă. FOLTEȘTI, jud. Galați, 1906 - o sinagogă. FĂLTICENI, jud. Suceava 17 sinagogi: “Sinagoga Burăh Meir Str. Butnari, Sinagoga Cizmarilor Str. Meseriași. 1872 - Klouz Str. Mare, 1870 - Sinagoga Croitori Str. Meseriași, 1862 - Sinagoga Habad Str. Butnari, 1852 - Sinagoga Hevra Kedoșa (sacra) Str. Mare, 1852 - Sinagoga Juhr Str. Sf. Ilie, 1896 - Sinagoga Hevra Bait Șeini Str. Butnari, Sinagoga Lapsker (Lipscani), zisă Leipziger, Str. Butnari, 1812 (?) - Sinagoga Mahala Str. 2 Grăniceri, 1862 - Sinagoga Iosif Meir Last Str. Butnari (activă în 1995), Sinagoga Mare Str. Butnari, 1848 - Sinagoga Isruel Hacutn Str. Butnari, 1888 - Șilhen (Sinagoga Mică) Str. Butnari, Terkișe Șil (turcească) Str. Butnari, Sinagoga Rabin Tverski Str. 2 Grăniceri”. FILEA, jud. Mureș, 1800 - o sinagogă. FRASIN, jud. Suceava, 1939 - două sinagogi. FRUMUȘICA, târg în jud. Botoșani, 1918 o sinagogă a meseriașilor, alta a negustorilor.

Fig. 16: Templul Meseriașilor din Galați - 1892

GĂEȘTI, jud. Dâmbovița, 1906 - fonduri pentru o sinagogă, 1926 se oficiază într-o casă particulară, avea haham. GALAȚI, Galați, 1780 - o sinagogă. “1826 - breasla croitorilor își construiește o sinagogă cu 150 de locuri. 1846 - Sinagoga Habad, 1847 - Sinagoga Pioșilor, 1848 - Sinagoga Ohel, 1848 - Sinagoga Edelstein, 1860 - Sinagoga birjarilor, Templul modern cu orgă și cor, 1883 (1885) - Templul meseriașilor al casei de Ajutor Reciproc din 1875 cu 180 locuri. În perioada interbelică - 11 sinagogi. Sinagoga fierarilor - 1856, Sinagoga Hamali - 1884, Sinagoga Hesed șel Emes - 1872, Sinagoga Ioil Bleher (Tinichigiu) - 1847, Sinagoga Morarilor - 1858, Sinagoga Meseriașilor - 1892, Templul Coral - 1855, case de rugăciune hasidice”. GÂLGĂU, jud. Sălaj, 1850, 1900 - o sinagogă deservind și enoriașii din satele vecine. GHERLA, jud. Cluj, 1860 - o sinagogă, 1903 - încă o sinagogă. GHIMEȘ-FĂGET, jud. Bacău, 1918 - o sinagogă. GIURGIU, jud. Giurgiu, 1937 - două sinagogi. GLOD, jud. Maramureș, 1850 – sinagogă. GEOAGIU, jud. Hunedoara, 1900 – sinagogă. GURAHONȚ, jud. Arad, 1900 - o sinagogă. “În 1924 dinamitare parțială, fără victime”. GURA HUMORULUI, jud. Suceava, “1848 - minian în casă închiriată, 1859 - “Sadagurer șil”, 1869 - Sinagoga Veche, 1889 - un incendiu distruge sinagogile. Una din ele se reface în 1901, 1875 - Sinagoga meseriașilor în casă particulară, 1894 - 1895 - Sinagoga hasidimilor admorului din Vijnița Vijnițer Klouz, 1897 - Sinagoga “Hevra Tehilim”. În 1888 - două sinagogi ale comunității și trei particulare”. GURA PUTILEI, jud. Rădăuți, 1930 – sinagogă.

HÂRLĂU, jud. Iași, 1900 - cinci sinagogi. “Sinagoga Mare, în stilul sinagogilor din lemn, datează din 1816. Avea 50 de suluri”. HÂRȘOVA, jud. Constanța, 1937 - sinagogă.

HAȚEG, jud. Hunedoara, 1870 - prima sinagogă, 1878 - Sinagoga Mare, “mai exista în 1970. Deservea și enoriașii din satele vecine”.

HIDA, jud. Sălaj, la 1800 - prima sinagogă, “refăcută și în 1900-1910 - sinagogă nouă, ctitorită de oamenii înstăriți ai comunității”.

HODOD, jud. Satu Mare, 1800 - minian în casă particulară, 1830 - sinagogă

HUEDIN, jud. Cluj, “1820 - prima sinagogă, 1909 - Sinagoga Mare, case de rugăciune hasidice, minian în locuințele urmașilor a doi admori locali - rabinul Halberstam, rabinul Șmelke Leifer”.

HUNEDOARA, jud. Hunedoara, sinagogă ortodoxă – 1860.

HUȘI, jud. Vaslui, “ La 22 martie 1794 Solomon, starostele evreilor hușeni, cere voie Episcopiei de Huși să refacă vechea sinagogă. Vecinii creștini se opun, căci îi deranjează rugăciunile cu glas tare ale sinagogii. Episcopul aprobă refacerea sinagogii, deoarece aceasta este mai veche decât casele vecinilor, 1825 - Episcopia scutește de “bezmăn” Sinagoga Mare, 1843 - enoriașa Sura, fiica lui Marcu, donează sinagogii 50 de galbeni (aur). În 1800 se încercase dărâmarea unei sinagogi sub pretextul că este prea aproape de o biserică, 1885 - șapte sinagogi, 1937 - cinci sinagogi. Centru hasidic; se făcea minian într-o casă particulară”.

Fig. 17: Sinagoga Mare din Iași, cea mai veche sinagogă păstrată pe teritoriul României, construită în perioada 1657-1670

IAȘI, jud. Iași. 1. . În 1882, azilul de bătrâni Str. Crucii 20 avea și o “Hevra Mișnaiot” asociație pentru studiul elementar talmudic. Sinagoga se mai numea și “Beit Israel”. 2. Babad, zisă și Berman Rosenstein, Str. Ghica Vodă 65. 3. Babad, zisă și Moise Idel Vecsler, Str. Mârzescu. ( “Babad “ era o tendință în hasidism cu numeroși adepți în Moldova). 4. Balșem, Str. Broscăriei 24. (Israel Balșemtov a fost creatorul hasidismului). din 1849 casă în mahalaua Broșteni pentru sinagoga cu același nume. 5. Balter, Str. Apelor 12. 6. Hana Berărița, zisă și Meir Simha, Str. Cucu 52, existentă și în anii 1862 și 1939, sinagogă nouă cu același nume înainte de, sub oblăduirea rabinului I. Așkenazi. 7. Bercovici Moise, zis David Șoil, Str. Socola 79. 8. Beit Hamidraș (casa de rugăciuni), Str. Socola 19 (25). 9. Boccegii (Muzicanți), Str. Cacaina 6, din 1831-1865. 10. Broder, Str. Smârdan 72, anii 1860, 1887, 1892. 11. Buhușer Clouz, Str. Socola 70. 12. Butnari zis si Torat Haim (Învățătura vieții), Str. Cuza Vodă 35. 13. Călărașer rebe, Str. Apeduct. 14. Sinagoga “Dinspre Cacaina”, din anul 1798. 15. Căldărari, Str. Semnului 2, donație făcută de Idel Braunstein în 1920. 16. Cantarski, Str. I.C. Brătianu 87, donație făcută de Meir Canter, după 1825. 17. Cărămidari, zis și Haim Taitler, Str. Morilor 9, anii 1833, 1841, 1844. 18. Catemberg Alter, Str. C. Negri 82-84, donată în 1897. 19. Caufman Naftule, Str. Rosetti 39. 20. Ceaprazari (Șmuclers) Str. Procopie 50B, act din 1869. 21. Cherestegii, Str. Trantomir 6. 22. Cizmarake (Finkelstein), Str. Cizmăriei 16, ctitorită de Avram Cizmar, zis Finkelstein în 1871, exista și în 1929. 23. Cojocari, str. Sinagogilor, cumpărat în 1847. 24. Cotiugari, Str. Ipsilanti 34-36. 25. Cotiugari, Str. Semnului 2 “(?). O altă indicație: Str. Broscari 60”. 26. Covrigari, Str. Socola 56 “(sau Melcului 160 ?)”. 27. Crâșmari, Str. Țicăului de Jos 71. 28. Croitori, Str. Sinagogilor 1, incendiu în 1822, refăcută în 1824, înființată în anul 1847, dezafectată în 1978. 29. Croitori, Str. Sf. Teodor 30, reparată în anul 1907. 30. Croitori, Str. Broscăriei 12. 31. Croitori tineri, Str. Bașotă 8, dezafectată după 1970. 32. Cușmari, mahalaua Pantelimon, exista în anul 1849 și aparținea breslei. 33. Daniel (Moștenitorii), Str. Rosetti 8. 34. Ilie David, Str. Lăutari 84, cumpărat în 1902. 35. Dulbergher, Str. Apeduct 26, atestată documentar înainte de 1883. 36. Zalmina Feighelis, Str. Sinagogilor 3. Ghitl Fichner, zis Tikers, Str. Sf. Lazăr 71 (sau 79). 38. Reb Haimke Focșaner, construită înainte de 1824, refăcută în 1924. 39. Țipre Goldstein, str. Crucii 11. 40. Goldstein, zis Mordhe red Ioșkes, str. Nemțească 12. 41. Gutman (Lazăr Rapaport), str. Hagi Lupu 8, cumpărat 1912. 42. Heller (Lupu Pascal), str. Nicolina 115. 43. Herșcovici, str. Armeană 8. 44. Haim Hoffman, str. Sinagogilor 7, cumpărat în 1880. 45. Reb Iancole (Katz), str. Aron Vodă 40. 46. Reb Ihil, str. Armenească 39. 47. Reb Ioinole, str. Arapului 20. 48. Jurist (Beit Șlomo), str. Gh. Lascăr 3. 49. Jurători, str. Jutători. 50. Kahana, str. Ștefan cel Mare 30, 1864, dezafectată după anii 1960 (?). 51. Litiner, str. Pomir 8, documentar din anul 1847, 100 enoriași în 1938. 52. Lumânărari, str. Sărărirei 33, cumpărat în 1907. 53. Măcelari (Trunchieri), str. Aron Vodă 3. 54. Reb Meirl, str. Pomir 8. 55. Meirkes, Str. Stâncă 3. 56. Șloime Mendels, Str. Mlaștinei 4, exista în 1903. 57. Menike, Str. Sinagogilor 7. 58. Merari, Str. Labirint 17. “Dezafectată. Depozit de obiecte de cult al comunității în anul 1995”. 59. Moisă sân Haim, Str. Broscăriei 7. 60. Muzicanți (Lăutari), Str. Pantelimon 37, dinainte de 1844. 61. Nahman Botoșaner, Str. Bucșinescu 39, menționată la 1830, mai exista în 1960. 62. Templul Iacob Neuschot, “Beit Hadaș”, construit în 1865, “clădire modernă în centrul orașului. În anul 1944 clădirea a fost bombardată și a trebuit să fie demolată odată cu sistematizarea cartierului”. 63. Packer, zis reb Șaikes, Str. C. Negri 60. 64. Sinagoga “Pe Ulița Pescăriei Jidovești”, exista în 1852. 65. Pietrari, zisă David Rabinovici, Str. Tăietoarei 2. 66. Pietrari, Str. Rufeni 33, înființată în 1853. 67. Pietrari, Str. Ipsilante 24, exista în 1886. 68. Podu Albineț, Str. Marfa 26. 69. Poporenilor (Țesătura), Str. Țuțora 3. 70. Rabin Rabinovici, zis și Școala Unită, Str. Brătianu 160. 71. Iacob Raișes, Str. C. Negri 28 (sau 86), menționată înainte de anul 1928. Lazăr Rapaport, vezi nr. 41. 72. Ratși Iacob (Beit Iacob) Goldenberg, Str. C. Negri 86. 73. Eli Meir Reichemberg, Str. Panaite Stoica, donat Comunității în 1860. 74. Rabin Raines, Str. C. Negri nr. 66. 75. Retiv Ahava, Str. Nicolina 118. 76. Roite Șil (Sinagoga Roșie) sau Descălecătoare, Str. Nicolina 43, funcționa și după cel de-al doilea război mondial. 77. Michel Roșieșiva, Str. Sinagogilor 12. 78. Sadagura (Tverski) (Rișișer rebe), Str. C.A. Rosetti 11. 79. Salhana, Str. Salhana 35. 80. Sărărie, Str. Sărăriei nr…. , construită în 1864. 81. Sărata, construită în 1816, “alături de baia evreiască”. 82. Lupu Schwarz, Str. Socola 90. 83. Solomonică, Str. Ștefan cel Mare 31. 84. Spitalul Israelit, Str. Elena Doamna 43. 85. Stoleri, Str. Arapului 62. 86. Stoleri, Str. Cuza Vodă 44. 87. Strul Aron, Str. Păcurari 24, dezafectată în 1975. 88. Piața Sturza, Str. Sărăriei 13. “Sub denumirea de Școală se înțelegea în secolul al XIX-lea sinagoga mai însemnată. E vorba de câteva lăcașuri de cult denumite Sinagoga Mare. Vezi Sinagoga Strul Aron nr. 87”. Cumpărare din 1852; din anul 1855. 89. Sinagoga Mare pe Podu Lung, dinainte de 1865. 90. Sinagoga Mare din Podu Roș, menționată de I. Kara într-un articol din R.C.M. din 15 iulie 1974, renovată în 1864, demolată. 91. Sinagoga “Școala” Mare, Str. Smârdan 43. 92. Sinagoga Mare din Târgu Cucului, Str. Sinagogilor 1. “În prezent este cea mai veche din România. Pe terenul cumpărat în anul 1657 s-a construit în stilul baroc târziu, polonez, marea sinagogă care se păstrează până în zilele noastre. Construcția este din piatră și cărămidă. Rabinul Natan Nata Hanover (care a păstorit și la Iași), se pare că a insistat ca sinagoga să fie terminată cam prin anul 1670. Forma actuală datează din anul 1762”. 93. Șmuses, Str. Nicoriță 61. 94. Ștefaneșter Clouz, înființată în 1907 din donațiile hasidimilor. 95. Lupu Tailer, Fundacul Nițescu 3, teren donat de soții Avram și Maria Finkelstein, în anul 1875. 96. Tăietorii de lemne, Str. Brudea 6. 97. Talmud (!), Str. Micșunele 3. 98. Talmud Tora, Str, Șipote 8. 99. Tapițeri, Râpa Galbenă. 100. Lazăr Tapițer, b-dul. Elisabeta 127. 101. Rabi Taubes, Str. Cucu 5. 102. Telali, Str. Apeduct 37. 103. Toiras Moișe, Șoseaua Păcurari 12. 104. Sinagoga din Str. Toma Cozma 70. Tikers, vezi nr. 37. 105. Sinagoga din Ulița Teatrului Vechi, citată în 1830 și 1851. 106. Faibiș Wahrman, Str. Sf. Lazăr 51. 107. Sinagoga “La zid”, 1857 confirmată donația făcută Comunității. 108. Ziberari, Str. Blondelor 13. 109. Zidarilor (Șraibman), Str. Arapului 28. 110. Zisu Herman, Str. Labirint 10, a funcționat până în 1979, “când a fost demolată din cauza sistematizării zonei”. 111. Zugravi, în Mahalaua Muntenimea de Mijloc, teren cumpărat în 1856. 112. Zvolever vechi, Str. Horia 16. 113. Zvolever, Str. Cucu, “cunoscută ca important centru de studii talmudice”. Autorul (I. Kara) specifică, referitor la Iași: “Nu am reușit încă să găsesc date precise despre restul de 26 de sinagogi din numărul de 140 indicat în 1944 de președintele Comunității. În orice caz, în septembrie 1995 nu existau decât patru clădiri de sinagogi; în două se oficiază și acum. Bombardamentele, emigrările, sistematizarea orașului sub regimul Ceaușescu au determinat dispariția sinagogilor. Odată cu clădirile au dispărut și o parte din inventar, cu toate măsurile luate de către Comunitate”. ICLOD, jud. Cluj, “secolul VIII. sinagogă (???!). În anul 1834 o sinagogă nouă, activă și în 1970”. IERNUT, jud. Mureș, casă de rugăciune. ILEANDA, jud. Sălaj, 1883 o sinagogă. ILIȘEȘTI, jud. Suceava. “Sinagogile hasidimilor admorului din Vijnița și ai celui din Sadagura”. ILVA MARE, jud. Bistrița Năsăud, 1850 o sinagogă. ILVA MICĂ, jud. Bistrița Năsăud, sinagogă în sec. XIX. IORDĂNEȘTI, jud. Storojineț, minian în casă particulară. IVEȘTI, jud. Galați, 1897 două sinagogi.

JIBOU, jud. Sălaj, 1840 minian, “1890 sinagogă activă până la prigoană”. JIDOVIȚA, fostul județ Năsăud, 1806 prima sinagogă.

Fig. 18: Sinagoga din Lugoj construită în 1843.

LECHINȚA, jud. Bistrița-Năsăud, 1880 o sinagogă. LEORDINA, jud. Maramureș, 1850 o sinagogă de lemn. LESPEZI, jud. Iași, 1882 “un incendiu a distrus patru sinagogi, refăcute ulterior; în anul 1898 s-a organizat o colectă pentru construirea unei sinagogi moderne”. LIPOVA, jud. Arad, 1873 o sinagogă, deservind și enoriașii din satele vecine, desacralizată în anul 1941. LITENI, jud. Suceava, Sinagogă. LIVADA, jud. Cluj, după 1880 minian stabil, ulterior sinagogă proprie. LUDUȘ, jud. Mureș, “după anul 1880 a existat un templu modern, ruinat în septembrie 1944”. LUGOJ, jud. Timiș, 1842 o sinagogă, o casă de rugăciune. LUNCA (BÂRGĂULUI), jud. Mureș, după anul 1900 o sinagogă. LUNCA DE JOS, jud. Harghita, după 1900 o sinagogă. LUPENI, jud. Hunedoara, după anul 1900 o sinagogă, distrusă în 1941.

MĂCIN, jud. Tulcea, în 1880 sinagoga veche ruinată și începerea construirii unei noi sinagogi. MACĂU, jud. Cluj, 1880 o sinagogă. MAMORNIȚA, fost în jud. Dorohoi, prin 1900 două sinagogi. MĂRĂȘEȘTI, jud. Vrancea, se oficia într-o casă particulară. MARGHITA, jud. Bihor,1862 o sinagogă. MEDIAȘ jud. Sibiu, 1895 o sinagogă. MEDIAȘUL AURIT, jud. Satu Mare, 1790 minian în casă particulară, 1850 o sinagogă. MICULA, jud. Satu Mare, după 1830 o sinagogă. MIERCUREA NIRAJULUI, jud. Mureș, după 1870 o sinagogă. MIERCUREA CIUC, jud. Harghita, după 1898 “exista rabin, deci și sinagogă”. MIHĂILENI, jud. Botoșani,. “Vechea sinagogă din lemn a ars în anul 1930. În anul 1884 existau cinci sinagogi. “Di erste șil” (Prima sinagogă veche de un secol (!)), “Di mitlste șil” (Sinagoga mijlocie) veche de 60 de ani, sinagoga hasidimilor admorului din Bucecea, veche de 50 de ani. “Di naie șil” (Sinagoga nouă) din anul 1878, e cea mai frumoasă din localitate. În anul 1890 activau zece sinagogi”. MOINEȘTI, jud. Bacău, 1895 cinci sinagogi. MOISEI (în idiș Mesiev), jud. Maramureș,după 1800 sinagogă din lemn, 1890 sinagogă din zidărie, casa de rugăciune “Hevra Talihim”, casa de rugăciune Ițic Gruber. MOLDOVIȚA, jud. Suceava, fost în jud. Câmpulung. După anul 1920 exista o sinagogă. MORENI jud. Dâmbovița, se oficia într-o casă particulară. MĂRĂȚEI, fost în jud. Suceava, “câteva case de rugăciune hasidice, folosite și de enoriașii din Dărmănești”.

NĂMOLOASA, jud. Galați, 1882 o sinagogă. NĂSĂUD, jud. Bistrița, 1900 Sinagoga Mare și câteva case de rugaciune hasidice. NEGREȘTI, jud. Alba, 1810 prima sinagogă. NEGREȘTI, jud. Vaslui, 1900 o sinagogă. NĂDLAC, jud. Arad, 1843 o sinagogă, închisă în 1940. NIMIGEA DE JOS, jud. Bistrița Năsăud, 1940 minian stabil în casă închiriată, ulterior sinagogă.

Fig. 19: Sinagoga Ortodoxă de pe Strada Primăriei din Oradea, construită în 1926, în prezent în curs de restaurare.

OCNA ȘUGATAG, jud. Maramureș, înainte de 1914 exista sinagogă. ODOBEȘTI, Jud. Vrancea , 1929 două sinagogi. OLTENIȚA, jud. Călărași, 1927 o sinagogă. ODORHEI, jud. Harghita, 1870 minian stabil în casă închiriată, ulterior sinagogă. ODOREU, jud. Satu Mare, 1900 sinagogă. ONEȘTI, jud. Bacău, 1918 Sinagoga Mare. ORADEA, jud. Bihor. “În secolul al XVIII-lea exista câte o sinagoga în două cartiere; în anul 1847 sinagoga “liberală”; în anul 1866 Templul Mare cu mai multe sute de locuri; în anul 1878 sanagogă modernă în stil Nurenberg; în anul 1881 sinagogă neologă. În anul 1944 hortiștii îi închid pe evrei în sinagogi înaintea trimeterii la Auschwitz”. ORĂȘTIE, jud. Hunedoara, 1891 sinagogă neologă. ORAȘU NOU, jud. Satu Mare, 1875 o sinagogă. ORAVIȚA, jud. Caraș-Severin, 1860 prima sinagogă, 1928-1929 o casă de rugăciune. ORȘOVA, jud. Mehedinți, 1920 “s-a cumpărat clădirea judecătoriei și s-a amenajat o sinagogă”.

Fig. 20: Sinagoga Leipziger din Piatra Neamț, construită la 1839, refăcută după incendiul din 1924.

PANCIU, jud. Vrancea, 1895 Sinagoga Pioșilor, 1902 Sinagoga Mare, 1910 o casă de rugăciune a meseriașilor. PETRILA, jud. Hunedoara, după 1900 o sinagogă. PETROȘANI, jud. Hunedoara, după 1897 o sinagogă neologă, înainte de 1909 una ortodoxă. PETROVA, jud. Maramureș, 1750 o sinagogă din lemn, ulterior una din zidărie. PIATRA NEAMȚ, jud. Neamț. “În anul 1920 activau următoarele sinagogi: Sinagoga (principală) str. Cuza Vodă 19, existentă din vechime în piatră, degradată; pe fundațiile ei s-a ridicat în anul 1765 o sinagogă din lemn, construită de meșterul creștin Vasile, poreclit “Cel Mare”, păstrată și în prezent. Sinagoga Malamed, str. Cuza Vodă 271, a fost construită din lemn în anul 1875 și refăcută în anul 1933. Sinagoga Blănari str. Presei 3 era menționată în anul 1900 și a fost refăcută în anul 1933. Sinagoga Cizmari, str. Elena Cuza 15, construită în anul 1875 cu 100 de locuri, a fost refăcută în anul 1926. Sinagoga Croitori, str. Elena Cuza 24, funcționa în anul 1855, a fost refăcută în anul 1926. Sinagoga din str. Dărmănești 14 a fost construită din lemn în anul 1898. Sinagoga de la Gara Veche str. Gării, activa începând din anul 1890 într-o casă închiriată. Sinagoga Garibaldi, str. M. Kogălninceanu 29, amenajată în casa cumpărată în anul 1863 de către Idel Harloier, a fost demolată în anul 1892; o nouă clădire cu 200 de locuri pe locul respectiv s-a inaugurat în anul 1894. Sinagoga Habad, str. M. Kogălninceanu 2, înaugurată în anul 1844, a fost refăcută în anul 1924 cu 100 de locuri. Sinagoga Klazl, str. Elena Cuza 51, datând din anul 1812, aparținea hasidimilor admorului din Buhuși. Sinagoga Lepsker a lipscanilor data din anul 1839 și a fost refăcută și modernizată după incendiul din 1924. Sinagoga Mărăței, str. Carol 53, exista din anul 1859 și a fost refăcută în anul 1897. Dus Groise Besmedres (Sinagoga Mare), amenajată într-o casă din lemn, cumpărată în anul 1834; a fost refăcută în anul 1852 după incendiile din anii 1848-1849 și demolată în anul 1895. Sinagoga “Seves anim”, a meseriașilor, a fost ctitorită de Iosef Kaufman. Sinagoga (dizidență ? I.K.) “Vahre Schevet anim” (!) a fost ctitorită de același în anul 1903. Sinagoga “Chertari”, str. Kogălninceanu 52, a fost construită în anul 1867 și refăcută în anul 1894. Sinagoga din Mahalaua Precista, calea Roznovanu 71, exista în anul 1867. Sinagoga Rabinului Haim L. Loebel, Sinagoga Rabinului Avraham Brandwein, str. Elena Cuza, sunt de asemenea menționate”. PÂNCOTA, jud. Arad, 1860 “o sinagogă care deservea și pe enoriașii din 12 sate vecine”. PIR, jud. Satu Mare, după 1810 minian stabil în casă particulară, “ulterior a apărut o sinagogă mică, frumoasă”. PIȘCOLT, jud. Satu Mare, 1890 o sinagogă mică. PITEȘTI, jud. Argeș, 1896 o sinagogă menționată și în 1937. PLOIEȘTI, jud. Prahova, minian în casă particulară. “După anul 1600 ar fi existat o sinagogă pe Drumul Buzăului. Sinagoga de după anul 1700 s-a ruinat. În anul 1780 - o sinagogă, numită “a rabinului”; a fost demolată în anul 1891. În anul 1820 este semnalată Sinagoga Mare din lemn, refăcută în anul 1840 din zidărie de cărămidă. În anul 1807 funcționa o sinagogă sefardă. Se mai consemnează Sinagoga “Ițls” din anul 1893, alături de Sinagoga Mare. În anul 1882 figurează “Hehal Israel”, templu modern. Templul sefard a fost înaugurat în anul 1896. Mai apare în anul 1897 Sinagoga meseriașilor.

Fig. 21: Sinagoga din Pitești, construită în 1896, într-o imagina dinainte de 1989.

În anul 1937 existau patru sinagogi”. PLOPANA TÂRG, jud. Bacău, sinagoga devastată în anul 1907. PODU ILIOAEI, jud. Iași. “Cea mai veche sinagogă, care se afla în drumul spre cimitir, a fost demolată după anul 1892. Sinagoga Aziels a fost distrusă după anul 1940. “Scobălțener Șil”, numită și “Iavner”, funcționa după 1918, fiind încăpătoare și frumoasă. Sinagoga “Ahnusas Ohrim”, datând din anul 1870, era situată alături de Sinagoga Mare, datând din anul 1865 și posedând o frumoasă pictură murală. Sinagoga Croitori se afla pe aceeași uliță, spre intersecția cu str. Traian. Toate sinagogile au fost grav avariate în anul 1944, când târgul se afla pe linia frontului”. POIENILE DE SUB MUNTE, jud. Maramureș, o sinagogă prin 1900. PRAID, jud. Harghita, 1880 minian stabil, ulterior o sinagogă. PRUNDUL BÂRGĂULUI, jud. Bistrița-Năsăud. “Avea rabin, deci și sinagogă”. PUEȘTI TÂRG, jud. Vaslui, 1892 “avea rabin, deci și sinagogă”. PUNGEȘTI, jud. Vaslui, 1902 câteva sinagogi. PUTILA, fost în jud. Rădăuți, nu mai figurează sub această denumire în Nomenclatura Poștală Codificată actuală, 1895 Sinagoga Mare, 1925 o a doua sinagogă, 1400 evrei din localitățile și din satele vecine: Serghie, Fosca, Zahana, Toraki, Chiselița, Dichtinești, Gura Putilei, Iablonița.

Fig. 22: Templul Mare din Rădăuți, 1879.

RĂCĂCIUNI, jud. Bacău, 1930 “o sinagogă condusă de doi efori, un haham și un cimitir nou”. RĂDĂUȚI-PRUT, jud. Botoșani, 1891 șase sinagogi, 1939 cinci sinagogi. RĂDĂUȚI, jud. Suceava. “În 1807 funcționa un minian într-o casă închiriată, în anul 1830 prima sinagogă în centrul orașului, în 1879 templu, în 1888 opt sinagogi. Sinagoga Mare data din anul 1883. În perioada inrebelică funcționau 23 de sinagogi, în anul 1937 zece sinagogi și 39 (!) case de rugăciune”. RÂMNICU SĂRAT, jud. Buzău, sinagogă în 1830, “în 1869 Sinagoga Leibovici, în anul 1878 alte sinagogi, în 1882 era un rabin, doi hahami, patru sinagogi, în 1937 două sinagogi”. RÂMNICU VÂLCEA, jud. Vâlcea, 1937 o sinagogă. REGHIN, jud. Mureș, 1850 se semnala prima sinagogă, 1900 Sinagoga Mare, 1924 două case de rugăciune hasidice, “care deserveau și enoriașii din satele vecine”. REMEȚI, jud. Maramureș, 1890 o sinagogă. REȘIȚA, jud. Caraș Severin, 1871 o sinagogă. RETEAG, jud. Bistrița Năsăud, 1845 o sinagogă mică de lemn, 1875 sinagogă din zidărie. RIPICENI, fost în jud. Botoșani, “nu mai figurează sub această denumire în Nomenclatura Poștală Codificată actuală. HANGU jud. Neamț. În anul 1869 dispunea de o sinagogă”. RADNA, jud. Arad. “Probabil avea sinagogă”. RODNA, jud. Bistrița Năsăud, din 1840 exista o sinagogă care deservea și satele vecine. ROGOJENI, jud. Galați , “ar fi existat o sinagogă din lemn care a ars. În secolul al XlX-lea existau 16 sinagogi, Sinagoga Mare, zisă “a croitorilor”. În anii 1837 și 1852 s-au întâmpinat greutăți din partea autorităților locale. În anul 1825 funcționa sinagoga hasidimilor admorului din Kossow”. ROMAN, jud. Neamț. “După tradiție ar fi existat o sinagogă de lemn în sec. XlX., care a ars, în total fiind la un moment dat 16 sinagogi. Sinagoga Mare (zisă și a croitorilor) ar data din sec. XV. (!). În anii 1837 și 1852 autoritățile locale au făcut greutăți, în 1852 exista sinagoga hasidimilor admorului din Kossow (Galiția); în anul 1835 sinagoga comercianților, reconstruită în anul 1837; în anul 1859 funcționa sinagoga Zalman, în anul 1865 sinagoga Moșke Vaisman, construită pe locul unui besmedres zis “al Maghidului” (=predicator, I.K.); în anul 1890 exista sinagoga cizmarilor; în anul 1876 sinagoga străveche. Rabinul David Isacsohn a păstorit timp de 68 de ani (1839-1907). L-a urmat un nepot. Erau urmașii admorului Meir Premișleaner, foarte popular în Moldova”. ROMULI, jud. Bistrița Năsăud, 1820 o sinagogă. RONA DE JOS, jud. Maramureș, prin 1820 o sinagogă. RONA DE SUS, jud. Maramureș, prin 1850 o sinagogă. ROȘIORII DE VEDE, jud. Teleorman, 1850 sinagogă sefardă într-o casă particulară. “Cinci familii de așkenazi se rugau de sărbători într-o casă particulară. În anul 1937 era semnalată o sinagogă sefardă”. ROVINE și PECICA, jud. Arad, sinagogă refăcută în 1930. RUSCOVA, jud. Maramureș,1850 o sinagogă din lemn, 1868 una din zidărie de cărămidă, reconstruită în 1939.

Fig. 23: Templul Vijnițer Klaus din Sighetu Marmației, construit în 1885. A fost refăcut în 1936 și a suferit reparații și restaurări în anii 1950, 1970 și 1981.

SĂCEL, jud. Maramureș, după 1900 trei sinagogi din lemn, în 1920 “funcționa casa de rugăciune a hasidimilor admorului din Săpânța. Urmașii acestuia au un rol important în mișcarea hasidică actuală din S.U.A.”. SĂLIȘTEA DE SUS, jud. Maramureș, 1800 prima sinagogă, 1880 Sinagoga Mare cu 400 de locuri, ambele din lemn. SALONTA, jud. Bihor, 1854 prima sinagogă. SELETIN, fost în jud. Rădăuți, nu mai figurează sub această denumire în Nomenclatura Poștală Codificată actuală. Prin 1850 prima sinagogă din lemn “Schaerf”, 1900 sinagoga din lemn “Grinberg”, 1907 sinagoga din lemn “Birkenfeld”, după numele ctitorilor. SIBIU, jud. Sibiu, 1864 primul minian de sâmbătă, 1867 o sinagogă în altă parte, 1881 “calomnia de omor ritual, iar sașii au devastat sinagoga, în anul 1898 templu nou, aspectuos, în anul 1918 sinagogă ortodoxă, în anul 1923 sinagogă sefardă”. SIC, jud. Cluj, după 1860 – “casă de rugăciune mică, în locuința hahamului”. SFÂNTU GHEORGHE jud. Covasna, după anul 1787 minian stabil în casă particulară, ulterior sinagogă mică, în anul 1913 sinagogă cu 300 de locuri, în anul 1937 mică sinagogă liberală. SIGHETU MARMAȚIEI, jud. Maramureș, 1770 prima sinagogă, 1836 Sinagoga Mare, “distrusă în timpul prigoanei, în anul 1883, Sinagoga Meșteșugărească “Pealei Țedek”, Sinagoga sefardă “a rabinului Șmuel Beniamin Danzig”, Casa de rugăciune a familiei Kahane, Sinagoga Rabinului. În perioada interbelică au activat cinci sinagogi: pomenită Sinagoga Mare, Sinagoga “Mahzikei Tora”, Sinagoga Talmud Tora, Sinagoga Meseriașilor “Poalei Țedek”, Sinagoga Mică sefardă. Mai existau 12 case de rugăciune hasidice și ale partizanilor admorilor din Vijnița și Kossow, care s-au stabilit în oraș după primul război mondial. În curtea admorului d3in Borșa activa o sinagogă mare cu sute de locuri. Era importantă curtea admorului din Crăciunești, Eliezer Zeev Rosenbaum. Mulți hasidimi a avut admorul Kossow, Moșe Hager. Admorul din Nadverna, Iaacov Isahar Dov Rosenbaum a avut și el o casă de rugăciune”. SIGHIȘOARA, jud. Mureș, fost în jud. Târnava Mare, 1860 o sinagogă, “iar în anul 1913 rabinul Șlomo Zalman Lichtenstei a impulsionat construirea unei sinagogi moderne”. SÂNGEORZ BĂI, jud. Bistrița Năsăud, 1880 o sinagogă spațioasă. SÂNGEORGIUL DE PĂDURE, jud. Mureș, din 1820 “și până la deportare a avut rabin, deci și sinagogă”. SIRET, jud. Suceava, “cinci sinagogi, dintre care una “Mare” și patru case de rugăciune încă din anul 1889, șapte sinagogi în anul 1937 și 10 sinagogi în anul 1940”. SLATINA, jud. Olt, 1882 minian în casă închiriată, 1910 sinagogă “activând și în anul 1939”. SOVATA, jud. Mureș, 1890 sinagogă. SPERMEZEU, jud. Bistrița-Năsăud, fost în jud. Someș, 1890 o sinagogă mică. STĂNIȘEȘTI, jud. Bacău, 1900 “avea trei hahami, desigur și sinagogă”. STRÂMTURA, jud. Maramureș, 1800 minian, 1820 sinagogă din lemn, “după anul 1900 funcționa și un rabin”. STULPICANI, jud. Suceava, “două sinagogi deservind și enoriașii din satele vecine: Negriloaia, Gemăna, Slătioara”. SUCEAVA, jud. Suceava. “Comunitate străveche. În anul 1771 sinagoga a suferit un incendiu, a fost refăcută în anii 1781, 1789, 1892. În jurul ei se aflau case de rugăciune. În anul 1940 activau 12 sinagogi, unele ale hasedimilor admorilor din Vijnița, Sadagura, Premișlean. Existau și sinagogi ale breslelor, de exemplu a Croitorilor. Frumoasa sinagogă a asociației GAH (Ghemilat Hasidim). Prin anul 1858 - Marele Besmedres; anul 1870 GAH, refăcută în 1910”. SULINA, jud. Tulcea, 1936 o sinagogă. SULIȚA, jud. Botoșani, 1832 o sinagogă. “În anul 1843 exista ștampila “Școala” târgușorului Sulița, ținutul Botoșani (“școala înseamnă sinagogă, care era și centru comunitar). În anul 1900 funcționau cinci sinagogi”. SUPURUL DE JOS, jud. Satu Mare, sinagogă. SURDUC, jud. Sălaj, prin 1850 minian stabil în casă particulară, ulterior sinagogă și pentru enoriașii din satele vecine.

Fig. 24: Sinagoga din Șimleul Silvaniei, construită în 1876, azi muzeu al Holocaustului.

ȘIEU-MĂGHERUȘ jud. Bistrița-Năsăud, comunitate puțin numeroasă, cândva avusese rabin și sinagogă deservind satele învecinate. ȘIEU, jud. Maramureș, prin 1850 sinagogă. ȘIMLEUL SILVANIEI, jud. Sălaj, 1830 minian în casă particulară; 1850 funcționa prima sinagogă, 1883 templu, la 1880 patru case de rugăciune ale hasidimilor, și pentru enoriașii din 17 sate vecine. ȘOMCUTA MARE, jud. Maramureș, 1862 prima sinagogă și pentru enoriașii din 34 de sate învecinate. “După anul 1900 funcționa o sinagogă obștească și una hasidică. În anul 1936 a fost demolată vechea sinagogă , aflată în ruină”. ȘTEFĂNEȘTI, jud. Botoșani. “Remarcabil centru hasidic. Conform tradiției, sinagoga din sec. XVlll. a fost refăcută în anul 1854. În anul 1858 Emil Moise a ctitorit Sinagoga Mare, în anul 1863 Sinagoga Elie Wolf, în anul 1867 Sinagoga Croitorilor, în anul 1867 Sinagoga frăției Ghemilat Hasidim; Curtea Admorului; sinagogă aspectuoasă”.

Fig. 25: Templul Mare din Târgu Mureș, construit la 1899 pentru comunitatea conservatorilor.

TÂRGOVIȘTE, jud. Dâmbovița, 1861 minian în casă închiriată, 1939 sinagogă. TÂRGUL BUJOR zis și GOLĂȘEI, jud Galați. “Prima sinagogă la întemeierea târgului în anul 1828, a doua în anul 1859”. TÂRGU JIU, jud. Gorj, 1920 o sinagogă. TÂRGUL LĂPUȘ, jud. Maramureș, 1820 - prima sinagogă, 1865 - templu modern. TÂRGU MUREȘ, jud. Mureș. “Veche sinagogă din lemn. Sinagogi hasidice : “Hasidimii admorului din Satu Mare” și ai admorului din Nadverna (?); în anul 1899 sinagoga Conservatorilor (Status Quo)”. TÂRGU NEAMȚ, jud. Neamț. “Cea mai veche sinagogă, sec. VIII, se afla pe terenul pe care s-a construit ulterior spitalul orășenesc. Era construită din dulapi groși, netencuiți, așezați pe o temelie din piatră, rămasă de la o veche sinagogă din zidărie de cărămidă, care a ars în anul 1774 și a fost refăcută în anul 1776; după un nou incendiu din anul 1821 a fost refăcută în anul 1823. Casa de rugăciuni a lui Alter Noda construită în anul 1852 de tatăl său, avea 60 de locuri. Casa de rugăciune a hasidimilor admorului (Nahman) Braslaver (1836) avea 100 de locuri în anul 1928; Sinagoga Croitori (!861) cu 100 de locuri. Sinagoga Habad, curent popular în România. Casa de rugăciune Ioil Șoile (1852) cu 100 de locuri; Klouz din cărămidă și lemn (1874) cu 60 de locuri; Meites Besmedreș, ctitorită de Urn Keines, construită în anul 1876 din lemn tenciut și văruit (100 de locuri). De marile sărbători se organizau rugăciuni și în unele case particulare, precum și în localul Comunității”. TÂRGU OCNA, jud. Bacău, sinagoga amintită din 1832. “În cartea “Orașul de pe Bistrița” a lui Valdi Voledi, Tel-Aviv, 1988, sunt descrise cinci sinagogi: Sinagoga Mare de pe Bul. Ferdinand, lucrată înainte de anul 1888 de meșteri italieni și dărâmată de cutremurul din anul 1977, Sinagoga din str. Căpitan Păun, Sinagoga Mică de pe str. Farmaciei (Di Kleine Șil) construită în anul 1911 de Leib Perlmuter, Casa de rugăciune a meseriașilor (croitori și cizmari) din str. Cămării, care a funcționat până în anul 1947 și Sinagoga din str. C. Negri”. TÂRGU SECUIESC, jud. Covasna, 1880 minian în casă închiriată. TÂRGU TROTUȘ, jud. Bacău, pietre funerare din sec. XVII. “Desigur și sinagogă”. TÂRNA MARE, fost în jud Satu Mare, nu mai figurează sub această denumire în Nomenclatura Poștală Codificată actuală. Prin 1820 sinagogă în satul Adămuș, 1867-1912 s-a construit o sinagogă (1902); altă sinagogă era hasidică. TÂRȘOLȚ, jud. Satu Mare, sinagogă. TEACA, jud. Bistrița-Năsăud, 1870 sinagogă din lemn, ulterior sinagogă din zidărie. TECUCI, jud. Galați. “Trei sinagogi: A Croitorilor, A Tinichigiilor, A Comercianților. De sărbători se oficia și într-o casă închiriată. În anul 1882 - două sinagogi”. TEIUȘ, jud. Alba, 1890 – sinagogă. TELCIU, jud. Bistrița-Năsăud, 1810 - minian stabil în casă particulară, 1840 – sinagogă. TIMIȘOARA, jud. Timiș. “Între anii 1752-1784 s-au construit o sinagogă sefardă și una așkenază în cartierul evreiesc, creat de conducerea orașului. În anul 1848 funcționau patru sinagogi în cartiere. În anul 1862 - Templu modern. În anul 1938 activau șase sinagogi. Printre ele una așkenază data din 1920, alta, sefardă, din 1936”. TINCA, jud. Bihor, 1869 prima sinagogă ortodoxă. TOPLIȚA, jud. Harghita, după 1830 minian stabil în casă particulară, după 1850 sinagogă mică, “înainte de 1914 Sinagoga Mare, care mai exista și în anul 1970”. TORĂCENI, fost în jud. Rădăuți, nu mai figurează sub această denumire în Nomenclatura Poștală Codificată actuală, după 1900 - sinagogă. TRIP, jud. Satu Mare, sinagogă. TULCEA, jud. Tulcea. “Din vechime o sinagogă mică. În 1855 a doua sinagogă, în 1860 Sinagoga Mare, în 1938 o sinagogă”. TULGHEȘ, jud. Harghita, după 1820 - minian stabil în casă închiriată, 1840 - sinagogă, ruinată în 1914 și refăcută mai târziu. TURDA, jud. Cluj, prin 1800 o sinagogă, 1931 - sinagogă nouă. TURULUNG, jud. Satu Mare, prin 1800 - minian stabil în casă particulară, ulterior o sinagogă. TURNU MĂGURELE, jud. Teleorman, 1884 - sinagogă comună pentru sefarzi și așkenazi, activă și în 1939. DROBETA TURNU SEVERIN, jud. Mehedinți, prin 1900 o sinagogă, 1931 - o sinagogă nouă cu rabin sefard. TURȚ, jud. Satu Mare, după 1800 - casă de rugăciune provizorie, prin 1880 - sinagogă activă până în 1940. TĂȘNAD, jud. Satu Mare, 1867 - Sinagoga Mare, activă până în 1940. ȚIGĂNAȘI, jud. Iași, minian în casă închiriată.

Fig. 26: Timișoara, Templul din Iosefin, construit în 1910.

UIOARA, jud. Alba, Pprima sinagogă din lemn, 1930 - sinagogă nouă. ULMENI jud. Maramureș, după 1850 - sinagogă. URIȘOR, jud. Cluj, 1887 – sinagogă. URZICENI, jud. Ialomița, 1915 - o sinagogă.

Fig. 27: Templul Mare din Vatra Dornei, inaugurat în 1902.

VAD, jud. Maramureș, prin 1860 - prima sinagogă, ulterior și o casă de rugăciune. VALEA DE JOS, jud. Bihor, în Indicatorul Statistic din 1930 nu figura sub această denumire, prin 1850 - minian stabil, ulterior sinagogă. VALEA LUI MIHAI, jud. Bihor, 1800 sau 1820 prima sinagogă, după 1890 sinagogă, câteva case de rugăciune hasidice. VALEA REA, jud. Bacău, figurează sub denumirea Orășa în Nomenclatura Poștală Codificată actuală, 1850 - sinagogă. VAMA, jud. Suceava, după 1850 - două sinagogi. VAMA, jud. Satu Mare, după 1860 - minian în casă particulară, ulterior - sinagogă,. VASLUI, jud. Vaslui, 1843 – “rabin, deci și sinagogă”, 1882 cinci sinagogi, “ca și în 1937”. VATRA DORNEI, jud. Suceava, după 1900 – Templu; casă de rugăciune hasidică (Admor Vijnița) și alte case de rugăciune modeste. VATRA MOLDOVIȚEI, jud. Suceava, prima sinagogă 1824-1825. VICOVUL DE SUS, jud. Suceava, cinci sinagogi. VINȚUL DE JOS, jud. Alba, sinagogă veche “deservind și pe enoriașii din satele vecine”. VIRIȘMORT, jud. Arad, , după 1870 – sinagogă. VIȘEUL DE MIJLOC, jud. Maramureș, după 1900 mici sinagogi hasidice. VIȘEUL DE SUS, jud. Maramureș, prin 1790 - o sinagogă din lemn, 1859 o sinagogă din zid, prin 1900 trei sinagogi mari, cinci case de rugăciune și un Klouz hasidic. VULCAN, jud. Hunedoara, 1905 - o sinagogă din lemn arsă în 1914 și reconstruită din zidărie de cărămidă.

ZALĂU, jud. Sălaj, 1870 - minian stabil în casă particulară, 1880 – sinagogă. ZERIND, jud Arad, 1842 – “sinagogă deservind și pe enoriașii din satele vecine. După 1900 - doi rabini, doi hahami.”

SITUATIA ANTERIOARĂ MOMENTULUI 1989

La sfârșitul anului 1987 existau în România 124 lăcașuri de cult evreiești (temple, sinagogi și case de rugăciuni) răspândite în 40 de județe și în municipiul București. Se oferă posibilitatea de a face o comparație cu situația prezentată mai sus. Dintre cele 10 județe în care nu exista lăcaș de cult mozaic în funcțiune două se aflau în Transilvania (Covasna și Sălaj). În ceea ce privește densitatea lăcașurilor de cult aflate în funcțiune, județele Cluj (5), Bihor (5), și Timiș (4) erau cele mai reprezentative. Dintre cele 88 de lăcașurì în funcțiune (31 în care se oficia serviciu religios zilnic, 47 în care se oficia numai vinerea și 10 în care se oficia numai cu ocazia mari1or sărbători) și cele 36 dezafectate, ponderea Transilvaniei era următoarea:

Județul Hunedoara: Deva Str. Libertății 9- sinagogă și comunitate; Hunedoara Str. 1 Mai 3- sinagogă și comunitate, Hațeg Str. 1 Mai 3- sinagogă și comunitate, Orăștie Str. Ștrandului 1- sinagogă și comunitate; Petroșani Str. Gelu 3- sinagogă funcționând vinerea și Str. B. Deleanu 2- comunitate.
Județul Sibiu: Sibiu Str. Constituției 17- sinagogă funcționând vinerea și Str. Blănarilor 15- comunitate; Mediaș Str. Kogălniceanu 45- sinagogă funcționând vinerea și comunitate.
Județul Bistrița-Năsăud: Bistrița Str. Armata Roșie 68 și 71- sinagogă funcționând la sărbători și comunitate.
Județul Cluj: Cluj-Napoca Str. Horea 21- templu, Str. Mikes Kelemen 13, Str. Barițiu 16, Str. David Francisc 16 (trei sinagogi, 2 lăcașuri funcționând zilnic, iar 1 vinerea) și comunitate, Dej Str. Înfrățirii 1 și 8- sinagogă funcționând zilnic și comunitate, Turda Str. Mihai Eminescu 24- sinagogă funcționând vinerea și comunitate, Gherla Str. Crișan 46-sinagogă.
Județul Bihor: Oradea Str. Mihai Viteazul- sinagogă și comunitate 4, Str. Independenței 22, Str. Leontin Sălăjan 25 (sinagogi, 1 funcționând zilnic, 2 funcționând vinerea); Beiuș Str. 7 Noiembrie 12- sinagogă nefuncționând; Salonta- sinagogă nefuncționând; Valea lui Mihai- sinagogă nefuncționând.
Județul Sălaj: Zalau- sinagogă nefuncționând; Șimleul Silvaniei- sinagogă nefuncționând.
Județul Timiș: Timișoara- Str. Mărășești 1, Splaiul Coloniei 2, Reșiței 15, Str. Ion Creangă 21, Str. Ecaterina Teodoroiu 6- cinci sinagogi (2 funcționând zilnic, 1 funcționând vinerea) și Str. Gh. Lazăr 5- comunitate; Lugoj Str. Cuza Vodă 10- sinagogă funcționând vinerea și comunitate.
Județul Caraș-Severin: Reșita Str. Mihai Viteazul 8- sinagogă funcționând vinerea și comunitate; Caransebeș Str. Dr. Petru Groza 2B- sinagogă.
Județul Brașov: Brașov Str. Poarta Schei 29- comunitate și sinagogă, Str. Castelului 64- sinagogă închisă; Făgăraș Str. Aron Pumnu 1- comunitate și sinagogă.
Județul Covasna: Sf. Gheorghe- comunitate.
Județul Satu Mare: Satu Mare Str. Decebal 4- comunitate, sinagoga mare închisă și sinagoga mică în funcțiune, Str. Țibleșului 8 sinagogă-depozit; Carei Str. N. Bălcescu 2- comunitate, Str. Progresului 8- sinagogă nefolosită, Str. N. Bălcescu 2- casă de rugăciune.
Județul Maramureș: Baia Mare Str. Someșului 3- comunitate și sinagogă; Sighetul Marmației Str. Vișeului 10- templu și comunitate.
Județul Arad: Arad Str. Tribunu Dobra 10- templu neolog și comunitate, Str. Cozia 12- templu ortodox, Str. Vișinilor 25- sinagogă închisă.
Județul Alba: Alba Iulia Str. Tudor Vladimirescu 2- sinagogă; Aiud Str. Simion Bărnuțiu 10- sinagogă închisă.
Județul Mureș: Tg-Mureș Str. Școlii 21- sinagogă, Str. Brăilei 10- sinagogă închisă; Reghin Str. Școlii 12- sinagogă; Târnăveni Str. Republicii 65- sinagogă; Sighișoara Str. T. Ionescu 13- sinagogă.

Restul sinagogilor din România erau distribuite astfel:

Municipiul București: Str. Sf. Vineri 9 (templu), Str. Nicos Beloianis 9 (sinagogă), Str. V. Adamache 11 (Sinagoga Mare), Str. Andrei 9 (Sinagoga “Ajutorul”), Str. V. Toneanu 48 (Sinagoga “Credința”), Calea Moșilor 76 (sinagogă), Str. Vânători 13 (sinagogă), Str. Mămulari 3 (muzeu), Str. Taras Sevcenco 66, Str. Gen. Florescu 16, Str. V. Cârlova 3, Str. Cantemir 10 (sinagogi închise).
Județul Argeș: Pitești B-dul 19 Noiembrie 1 (sinagogă și comunitate).
Județul Galați: Galați Str. Dornei 7 (sinagogă și comunitate), Str. N. Bălcescu (sinagogă-depozit de obiecte de cult); Tecuci Str. Bran 13 (sinagogă și comunitate), Str. Gr. Asachi (sinagogă închiriată).
Județul Vaslui: Vaslui Str. Gh. Lazăr 14 (sinagogă și comunitate); Bârlad Str. Kirov 5 (sinagogă), Str. Republicii 166 (comunitate); Huși Str. Str. Crizantemelor 20 (sinagogă), Str. A.I. Cuza 14 (comunitate).
Județul Olt: Caracal Str. Serg. Grigore Ion 4 (sinagogă).
Județul Dolj: Craiova Str. Mureș 15 (sinagogă și comunitate).
Județul Botoșani: Botoșani Str. Teatrului 7, Str. Independenței 92, Str. Dragoș Vodă 7 (sinagogi), Calea Națională 220 (comunitate); Săveni (sinagogă); Dorohoi Piața Unirii 3, Piața Unirii 5, Str. Republicii 14, Str. Republicii 26 (sinagogi), Str. 6 Martie 48 (comunitate).
Județul Iași: Iași Str. Sinagogilor 7, Str. Sf. Constantin 1, Str. Pantelimon 21 (sinagogi), Str Elena Doamna 15 (comunitate); Hârlău Str. 30 Decembrie 5 (sinagogă și comunitate.
Județul Prahova: Ploiești Str. Basarabilor 12 (templu și comunitate), Str. Ștefan Greceanu 1 (sinagogă nefolosită); Câmpina Str. Dreptății 3 (sinagogă).
Județul Dâmbovița: Târgoviște Str. Poet Alexandrescu 49 (sinagogă închisă grav avariată).
Județul Mehedinți: Drobeta-Turnu Severin Str. Progresul 3 (sinagogă), Str. Cezar 6 (sinagogă).
Județul Constanța: Constanța Str. C.A. Rosetti 2 (sinagogă), Str. Mircea 18 (sinagogă), Str. Sarmisegetusa 3 (comunitate).
Județul Tulcea: Tulcea Str. Babadag 73 (sinagogă), Str. Gării 18 (comunitate).
Județul Buzău: Buzău Str. Deltei 2 (templu), Str. C. D. Gherea 29 (comunitate); Râmnicu Sărat Str. Zorilor 4 (sinagogă).
Județul Brăila: Brăila Str. Petru Maior 13 (templu), Str. Mihai Sebastian 25 (sinagogă depozit), Str. Tâmplari 10 (sinagogă depozit),, B-dul Karl Marx 180 (sinagogă depozit).
Județul Bacău: Bacău Str. V. Alecsandri 31 (sinagogă), Str. Ștefan cel Mare (sinagogă), Str. Alexandru cel Bun (comunitate); Buhuși Str. Al. Ioan Cuza (sinagogă); Tg. Ocna Str. Căpitan Bușină (sinagogă).
Județul Neamț: Piatra Neamț Str. Meteorului 2 (sinagogă, sinagogă-muzeu); Roman Str. Sucedava 131 (comunitate), Str. Bradului 16 (sinagogă), Str. Vlad Țepeș 4 și Str. 1 Mai 8 (sinagogi care nu funcționează); Tg. Neamț Str. Cuza Vodă 160 (comunitate), Str. Mărășești 2 (sinagogă).
Județul Suceava: Suceava Str. Armenească 8 (comunitate), Str. I.C. Frimu 7 (sinagogă); Fălticeni Str. Republicii 80 (comunitate), Str. Ana Ipătescu 149 (sinagogă), Str. Dr. Bobulescu 3 (sinagogă); Rădăuți Str. Republicii 16 (comunitate), Str. Solidarității 1 (sinagogă), Str. Putnei 1 (sinagogă), Siret (sinagogă); Câmpulung Moldovenesc Str D. Cantemir 8 (comunitate), Str. Filimon Sârbu 1 (sinagogă), Str. D. Cantemir 8 (sinagogă); Vatra Dornei Str. 7 Noiembrie 54 (comunitate și sinagogă), Str. 6 Martie 16 (sinagogă); Gura Humorului Str. V.I. Lenin (comunitate și sinagogă).

Arhitectura sinagogilor din Transilvania exprimă efectul reformelor religioase din secolul al XIX-lea, schimbările rituale și de limbă, departajările interne de după congresul evreilor din 1868: orientarea ortodoxă/conservativă bazată pe tradițiile vechi evreiești, organizată de sine stătător la 1871; orientarea neologă/liberală care acceptă integral transformările propuse la 1868 și produce modificări prin amplasarea bimahului pe mizrahra, folosirea corului și orgii amplasate într-un balcon propriu, separarea mirelui și miresei la cununie în două spații, modificarea nesemnificativă a interiorului privind grilajul balconului femeilor; orientarea status quo ante cu expresie arhitecturală tradițională dar programatic echidistantă față de celelalte două. Peste acestea se suprapune influența apartenenței la Askenazimi sau Sefardimi, exprimată în patrimoniu artistic și cultural propriu și vizibilă mai ales în motivele decorative utilizate.

Orientarea ortodoxă a emis în anul 1865 (animator R. Hillel) câteva prescripții care vizează arhitectura sinagogală: interdicția rugăciunii în lăcașuri în care lipsește în centru almenorul; interdicția construirii de turnuri pe clădirea de cult; interdicția înlocuirii grilajului de la balconul femeilor cu balustrade simple; interdicția ascultării corului și încheierii rugăciunii prin Amen; interdicția cununiei în sinagogă/templu; interdicția față de orice schimbare față de tradiție.

Dificultățile pe care le-au întâmpinat evreii la stabilirea în Transilvania se reflectă și în expresia arhitecturală a sinagogilor. Cele mai vechi exemple derivă din arhitectura domestică (utilizarea locuințelor, clădiri cu altă destinație inițială puse la dispoziție pe domeniul seniorial, instituția caselor de rugăciune) și cea a lemnului și pământului nears (programatismul împiedecării lăsării amprentei constructive prin obligativitatea utilizării materialelor perisabile care opera în zonă pentru cei care nu aparțineau “celor trei națiuni”). Caracteristica deschidere culturală evreiască a făcut ca foarte curând sinagogile să se raporteze la stilurile europene “la modă”.

Odată cu emanciparea evreilor din secolul al XIX-lea se înregistrează și o adevărată epocă de aur a construcțiilor religioase, o diversitate de stiluri dintre care se remarcă eclectismul, neo-clasicismul, neo-romanicul, neo-goticul, neo-barocul și neo-maurescul, cu posibile aderențe și la sionism ca și căutare a rădăcinilor. Paralel, continuă o construcție vernaculară sau programatic utilitar-funcțională favorizată de independența comunităților și efervescența vieții religioase transilvane, exprimând și un oarecare tradiționalism în refuzul expresiei formale ostentative.

PROBLEMATICA POST-DECEMBRISTĂ

În prezent, o mare parte din lăcașurile de cult și comunitățile enumerate și-au încetat activitatea.

Deși numeroase temple, sinagogi, cimitire sau alte clădiri ridicate de evreii din România și Transilvania au o valoare deosebită istorică, artistică sau arhitecturală, patrimoniul arhitectural evreiesc nu are o reprezentare corespunzătoare în materialele și listele întocmite în ultimele decenii. Astfel, Lista cu construcțiile cultului mozaic declarate monumente de arhitectură (întocmită în anul 1987) conținea doar următoarele obiective: București- Templul Coral și Sinagoga Mare; Arad- Sinagoga din Str. tribunul Dobra 10; Botoșani- Sinagoga din Târgu Vechi; Piatra Neamț- Sinagoga din Lemn; Constanța- Sinagoga de rit spaniol; Sibiu- Sinagoga din Str. Constituției 19; Timișoara- Sinagoga din Str. Mărășești 6 (în total doar 8 poziții). Faptul este cu atât mai regretabil cu cât unele mărturii materiale ale strădaniei evreiești din țară fac obiectul vizitelor turiștilor și ale unor personalități ale vieții politice, economice sau religioase, altele prilejuiesc pelerinaje și unele constituie teme de studiu și interes pentru specialiștii autohtoni sau din străinătate.

Prin Decretul nr. 91 din 5 februarie 1990 s-a reînființat Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, cu organul său operativ- Direcția, dar pe parcursul acestor avataruri patrimoniul arhitectural și artistic evreiesc nu pare să fi avută reprezentativitate deosebită dacă raportăm ponderea din propunerile de la acea dată de cca. 20.000 poziții și chiar la cea din anii 1955-1956, de patru ori mai redusă- cca. 5.000 poziții.

Abia în anul 1996 din inițiativa F.C.E.R. a fost constituită Comisia pentru ocrotirea monumentelor evreiești din România, avându-l drept președinte pe academicianul Nicolae Cajal. Aceasta a întocmit deja o Listă de lucru care cuprinde din Transilvania următoarele sinagogi- monumente de arhitectură, dintr-un total de 68 poziții:

Alba Iulia: Str. T. Vladimirescu 2/1840, stare f. bună, nefolosit;
Arad: Str. Cozia 12/ortodox/1920, stare f. bună, folosit; Str. Tribunu Dobra 10/neolog/1812, stare f. bună, închis, M.I.;
Baia Mare: Str. Someșului 3/1885, stare bună, folosit, M.I.;
Bistrița: Str. Gen. Bălan 68/1856, stare f. bună, folosit;
Brașov: Str. Castelului 64/1870, stare proastă;
Caransebeș: Str. Orșovei 2B/1893-4, stare bună, M.I.;
Cluj: Str. Horea 21 Templul Memorial al Deportaților, reconstruit 1948;
Dej: Str. Înfrățirii 1/1907, stare de funcționare;
Deva: Str. Libertății 9/posibil 1896-7, stare proastă, închis, M.I.;
Făgăraș: Str. Aron Pumnu 3/posibil 1900, stare devastată, dezafectat;
Gherla: Str. Crișan 46/1900, stare bună, folosibil;
Gheorgheni: Str. N. Bălcescu 7, M.I.;
Hațeg: Str. 1 Mai 3/1884, stare proastă;
Lugoj: Str. Cuza Vodă 8A/1858;
Mediaș: Str. Kogălniceanu 45/1896, stare proastă;
Orăștie: Str. Ștrandului /sec.XVIII ?, M.I.;
Oradea: Str. Independenței 22/1877, reparabilă, M.I.; Str. Mihai Viteazu 4/ Sinagoga Mare Ortodoxă și Templul Hevra Sas 1891; Str. T. Vladimirescu 18/1934, stare bună, funcționează; Str. Antonescu 25/1926, stare bună, funcționează;
Reșița: Str. Mihai Viteazu 8/1907, reparabilă, M.I.;
Satu Mare: Str. Țibleșului 7/1885, stare proastă, M.I.; Str. Decebal 4-6/1889, stare bună, M.I.;
Sibiu: Str. Constituției 19/1899, stare bună, M.I.;
Sighetu Marmației: Str. Vișeului 10 (Sinagoga Sefardă)/1896, stare bună, funcționează, M.I.;
Sighișoara: Str. Take Ionescu 13/1903, stare proastă, scoasă din funcțiune;
Tg. Mureș: Str. Școlii 21/1890-8, stare bună, funcționează, M.I.;
Timișoara: Str. I. Creangă 16/1750, M.I.; Str. Mărășești 6 Cetate/1863-1865, stare bună, folosibilă, M.I.;
Turda: Str. Eminescu 24-26, conservat.

Formele rectangulare ale sinagogilor s-ar reclama din planimetria tabernacolului din deșert și a templelor succesive din Ierusalim și abia emanciparea evreilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a dat startul căutărilor formale și, în același timp, a unei specificități arhitecturale exprimând identitatea proprie, o bogăție a fațadelor și chiar o anumită extrovertire. Curtea a jucat la început un rol important în tranziția spre spațiul interior al sinagogii iar apoi la desfășurarea unor ritualuri în exterior (căsătorii, sărbători etc.). Bineînțeles că aici se ridica, de Sukot, Suka prin al cărei acoperiș din frunziș să se vadă stelele. Foarte frecvent, sinagoga alcătuia un complex urban împreună cu casa rabinului, locuințele învățătorului și eventual cantorului, școala evreiască. Relația sinagogii cu zona de locuințe evreiești începe să fie afectată abia în ultimul secol. Astfel, așezămintele ortodoxe perpetuează configurații tradiționaliste dezvoltate în jurul unei curți interioare (sinagoga, locuințele personalului, asistaților sau de raport, spații comerciale sau ateliere din ale căror venituri se finanțau operele caritabile ale comunității respective) în timp ce la cele reformate/neologe urbanismul este mai “modern”- pavilionar.

Localitățile cu o tradiție constructivă evreiască recunoscută ar fi, în Transilvania și banat: Alba Iulia, Orișor, Arad, Huedin, Berbești, Beiuș, Brașov, Borșa, Dej, Valea lui Mihai, Vișeul de Sus, Făgăraș, Hațeg, Hida, Cluj, Lipova, Lugoj, Tg. Lăpuș, Sighet, Tg. Mureș, Mediaș, Baia Mare, Barodul Mare, Carei, Salonta, Sânicolaul Mare, Oradea, Sălard, Satu-Mare, Tășnad, Teaca, Timișoara, Tinca (cca. 110 localități din Ardeal și Banat). Pentru început era frecventă preluarea unor clădiri de pe domeniul seniorial, unde primeau dreptul de stabilire. Fiind admiși în orașe după emancipare, evreii din Transilvania nu locuiau în ghetou dar se grupau în anumite zone din localități. Foarte curând, se manifestă mecenatul evreiesc în arhitectură prin recurgerea la celebrități arhitecturale (frecvent străine) și realizarea de clădiri de calitate remarcabilă în zonele centrale sau de vile în cartierele selecte. Varietatea evreiască transilvană nu se dezminte pentru că în Nord se înregistrează curțile hasidice și ecouri ale ștetlurilor.

La sfârșitul aceluiași an citat- 1987, în proprietatea cultului mozaic din România se aflau 675 cimitire, dintre care cca. 459 în județele din Transilvania. O mare parte dintre acestea erau închise, în localitățile respective ne mai aflându-se credincioși mozaici. Faptul că județele în care numărul cimitirelor închise este mare sunt cele nordice (Bihor -59, Bistrița-Năsăud -52, Cluj -40, Maramureș -peste 80, Satu-Mare -peste 100, Sălaj -28) se coroborează cu originea acestui proces în timpul celui de al doilea război mondial (Holocaustul din zona ocupată) și nu din perioada ulterioară, când Alia a luat proporții (“Martirajul milioanelor de oameni a atras după sine, în același timp, și distrugerea cimitirelor. Este un paradox, un caz singular, căci până atunci în istorie, când moartea secera în masă, cimitirele creșteau” -Erdelyi Lajos). Cercetările proprii au confirmat un fenomen semnalat după 1990: numărul real al cimitirelor evreiești este și mai mare, în fiecare an fiind înregistrate noi “redescoperiri”.

După 1989 are loc o reevaluare a patrimoniului evreiesc și au apărut noi localizări de cimitire în Transilvania. Fără a fi atât de celebre ca alte cimitire evreiești din Europa, cimitirele din Transilvania au o deosebită valoare istorică, artistică și umană. Interdicțiile de care s-au lovit evreii aici dau particularitățile cimitirelor: foarte numeroase, situate în mediul rural în mare număr, relativ recente pentru că abia după emancipare s-au putut stabili în orașe iar cele vechi erau relativ mici și s-au pierdut în bună parte pe fostele domenii feudale, implicând strămutări de pietre și posibilitatea unor noi descoperiri în viitor dar și distanțe mari și un consum de timp important necesar pentru a le vizita și studia, un procentaj important de pietre răsturnate. Distrugerea arhivelor din Ardealul de Nord ar putea fi, de asemenea, oarecum compensată parțial printr-o cercetare, care să includă și metodica istoriei artei, în aceste “case ale celor vii”- Beth Hachaim. Până în prezent studiul a fost concentrat asupra pietrelor tombale dar de o relevanță deosebită s-ar putea dovedi cercetarea capelelor cimeteriale. Pentru a aprecia mai bine problematica studiului cimitirelor evreiești din Transilvania este bine să exemplificăm cu cazul celor aflate în grija comunității din Cluj-Napoca: 35 de cimitire, toate împrejmuite și întreținute (4 în municipiu și 31 exterioare, dintre care 7 în județe limitrofe și fără comunități) din cele 459 aflate în Transilvania, 6 zile și 1.173 km. de parcurs pentru a le vizita pe cele 31, 7.925 pietre tombale din care 1730 căzute, 1 cimitir redescoperit după 1989.

În anul 1987 mai funcționau încă în România opt băi rituale pentru cimitire dintre care două în Transilvania: în Cluj-Napoca Str. David Francisc nr.16 și în Dej Str. Înfrățirii nr.6

Iubirea aproapelui și buna cuviință sunt virtuți iudaice fundamentale. Pentru Federația Comunităților Evreiești (Mozaice) din România îmbătrânirea populației, ca urmare a proporțiilor luate de Alia după ultimul război mondial, devine o preocupare majoră și subiect de colaborare cu organizația Joint (între clădiri și oameni era preferabil, până acum, să fie aleși oamenii). In anul 1987 în România existau 7 cămine de bătrâni dintre care 2 în Transilvania (câte unul la Arad și Timișoara).

Globalitatea religiei mozaice include și alimentația; nu numai carnea ci și celelalte alimente trebuie să fie cașer. Realitățile românești actuale fac ca restaurantele rituale să aparțină comunităților evreiești mozaice. In Transilvania și Banat existau în anul 1987 restaurante rituale în următoarele localități: Arad, Oradea, Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov (5 din cele 10 din țară).

Relevanța patrimoniului arhitectural și artistic evreiesc este incontestabilă nu numai în specificitatea sa ci și ca ilustrare a conviețuirii și aporturilor reciproce/comparatism și se amplifică și mai mult în contextul postmodern în care câmpul cercetării istorice se deplasează până în modernitate, istoria devine mod de existență și mijloc de modelare, cercetarea istoriei recente devine deosebit de importantă datorită supraviețuirii încă a martorilor și a unei efective aplicabilități a noilor tehnici. Nu este necesar să mai evidențiez că postmodernismul s-a închis tot pe modernismul interbelic și că deconstructivismul arhitectural operează, în fond, tot cu elemente decurgând din această perioadă. Exemplaritatea aportului evreiesc decurge și din faptul că în multe orașe transilvănene, caz mai la îndemână Clujul, puncte de maximum interes le constituie realizări evreiești sau în care s-a manifestat mecenatul evreiesc, rezultatul unui amestec de creativitate proprie, intuiție și simțul valorilor viitoare. Cu atât mai tragică este soarta acestui patrimoniu, rămas în multe zone fără comunitate, negarea memoriei atât de indisolubil legată de iudaism prin eroziunea insidioasă sau manifestă a timpului: “Dispariția culturii și civilizației evreiești din România este nu mai puțin o tragedie a întregului spațiu european. Ea este evidentă atunci când constatăm neputința conservării importantelor creații arhitecturale/.../ a marilor sinagogi, unele adevărate capodopere simbolizând interferența mai multor civilizații ale umanității. De unde provine acest neajuns? De ce abia astăzi ne întrebăm în legătură cu jalnicul spectacol al sinagogilor total părăsite și total neîngrijite ori destinate altor servicii decât acelea divine și culturale?” (NEUMAN, Victor: ISTORIA EVREILOR DIN ROMÂNIA, Editura Amarcord, Timișoara, 1996). Pentru Transilvania, se poate vorbi de o adevărată vocație constructivă evreiască pentru că, deși admiși în orașe abia după 1700 (odată cu românii), amprenta lor este certă și inconfundabilă, impresionând, încă, atât amploarea construcțiilor cât și calitatea artistică, deschiderea gustului.

Subiectul “memorie și uitare” este crucial pentru momentul pe care îl traversăm pentru că el marchează trecerea de la istoricismul postmodern la o globalitate culturală a secolului XXI, care va depăși chiar și antropologia culturală iar dimensiunea spațială a conceptului de “sat planetar”, accesibilă astăzi datorita mediei electronice și vectorilor sateliți, va căpăta și dimensiune temporară în sensul simultaneității.

Pentru toți cei ce au copii sau sunt atașați destinului viitor al omenirii tragedia majoră existențială rezidă în imposibilitatea de a-i cruța pe tineri de greșelile generațiilor trecute, de a realiza un transfer real de memorie și, în ultimă instanță, de experiență. Nici căutarea și stimularea manifestărilor subconștientului colectiv și nici experiențele cu șoareci care învățau să parcurgă un labirint și ale căror extracte erau inoculate unor alți indivizi nu au dat rezultate fiabile. Deci, în locul unui transfer organic, noi recurgem la protezare: scrierea, obiectele sau monumentele, inclusiv arhitectura sunt “implantate” prin educație, moralizare și religie. Probabil că nimeni nu a scris mai convingător despre rolul arhitecturii, în acest context, decât F.L.Wright în “Sfârșitul cornișei”: “La șaisprezece ani îl citeam pe Victor Hugo care a fost marele “modern” al timpului său. Ajungând la capitolul “Aceasta o va ucide pe aceea” în “Notre Dame de Paris”, această poveste a declinului arhitecturii făcu asupra mea o impresie durabilă.” De aceea, am reprodus și noi anterior un fragment din acest text care își păstrează încă relevanța și beneficiază de avantajul impactului comunicării artistice și dacă facem abstracție de tenta romantică, trebuie să recunoaștem desprinderea din trunchiurile primordiale ale religiei și arhitecturii a unor configurații contemporane.

Mai de curând și într-un context strict științific (ARCHITECTURAL ANTHROPOLOGY, Volume 1 The Present Relevance of the Primitive in Architecture) Nold Egenter demonstrează cum elementele arhitecturale vegetale condiționează, la limita dintre preistorie și istorie, nu numai capiteluri ci și planimetriile organice, domul, primele scrieri (semnul zeiței Iștar, simbolurile japoneze, “arta textilă” etc.) și ceramica neolitică de pe aproape întreg mapamondul.

Fig.28: Templul Coral din București – 1866 – într-o imagine de epocă. Influențele orientale – maure – sunt evidente.

Descoperirea epocală că arhitectura a precedat scrierea iar clădirile de cult au fost adevărate cărți chiar și pentru “popoarele cărților”, care au cultivat relevația monoteistă, este grevată de o adevărată cursă contracronometru pentru a salva mesajul (pentru că tehnicile semiotice au venit cam târziu la întâlnirea cu istoria), de anexările geo-politice partizane și de însuși caracterul abstract și specificitatea arhitecturii care face ca unii decidori, simțindu-se excluși ca și capacitate de abordare, să promoveze confuzia dintre interdicția reprezentării-antiiconismul/aniconismul din unele monoteisme și plasticitatea arhitecturii și să nu recunoască relevanța vehiculării unor configurații între cele trei mari monoteisme și arhitecturile lor (mergând până la a contesta existența arhitecturii evreiești sau identitatea proprie arhitecturii islamice) așa cum și unele capitole, cărți sau concepte sunt comune acestora. Competiția dură din lumea arhitecturală, dar și din cea științifică a granturilor și evaluărilor, acordă un loc central comparației, ca procedeu de ratificare a performanței, astfel că este perfect normal ca ea să intervină, conștient sau inconștient, încă din stadiul de concepție. Dacă ne întrebăm de ce arhitectura comparată marchează o întârziere față de literatura comparată răspunsul riscă să fie puțin flatant întrucât, dacă la noi s-a tradus Tratatul de semiotică generală al lui Umberto Eco, cărțile clasice de semiotică arhitecturală încă mai așteaptă deși, nu degeaba, celebra carte a lui sir Banister Fletcher, editată în primă ediție în 1898 și devenită astăzi o adevărată instituție, era intitulată Istoria arhitecturii după metoda comparată. Noul comparatism arhitectural vedea modelarea ca o metodă și act de cunoaștere în arhitectură; s-ar efectua o modelare a proceselor de geneză și filiație, a mecanismelor influențelor, a paralelismelor și s-ar depăși cele două tipuri de istorii: de fapte sau de sinteză. Caracterul “secund” al istoriei arhitecturii ar opera prin trinitatea constituită de comparatism: teorie- metodă-disciplină.

O exemplificare despre modul în care constructivul se impune chiar și în construcția religioasă apare în evoluțiile lăcașurilor de cult: în prima etapă stabilitatea și continuitatea bizantină fac ca aici să se păstreze construcția cu arce și bolți și curând sistemul bazilical este înlocuit de configurațiile centrale, cruce greacă înscrisă și trilob; Occidentul, care a suportat șocul involuției pe timpul migrațiilor, rămâne cantonat în configurațiile bazilicale, hală și sală (excepțiile sunt legate de zone de influență bizantine ca Veneția și Ravena, de dorința reluării tradiției imperiale romane carolingiene sau de excepția școlii bazilicilor romanice cu cupolă) și va redescoperi și generaliza cupola în Renaștere (nu neapărat legat de migrația provocată de căderea Constantinopolului dar să ne reamintim tribulațiile generate de ridicarea cupolelor Domului din Florența sau a Sfântului Petru); expansiunea musulmană a realizat o sinteză continuă a unor elemente cucerite iar marele arhitect Sinan recunoștea că programatic a urmărit tot timpul depășirea deschiderilor cupolelor bizantine; iudaismul din diasporă avea un statut de tolerat în teritorii diverse și era lipsit de protecția unui stat propriu astfel că deschiderea față de gusturile și stilurile dominante în mediul ambiant în epocă este soluția care va genera o bogăție care în anumite zone frizează exoticul.

Fig. 29: Sinagoga Mare din Beiuș, jud. Bihor, 1858. Deși păstrează proporțiile și dimensiunile unei clădiri comune în arhitectura civilă a micilor orașe transilvănene, observăm cum elementele de „scriitură” particularizează construcția și oferă informații legate nu doar de apartenența la un anumit grup etnic ci, mai mult, informații legate de funcțiune și, implicit, de apartenența religioasă.

Din această perioadă datează unele aspecte sensibile și care se repercutează până în zilele noastre; oricât de prozaică ar părea, arhitectura și construcția determină condiția umană sub mai multe aspecte: nu este vorba numai de existența în sine dar un ambient anume îți determină și viața religioasă și supraviețuirea ca entitate (nu poți să trăiești ca un adevărat musulman, evreu sau chiar și creștin dacă nu beneficiezi de un anume cadru fie că e numai locuință pentru familie, cimitir, baie rituală, lăcaș de cult etc.). Apoi, strămoșii noștri erau mult mai conștienți decât noi tocmai de rolul de macro-scriitură al edificiilor și de aici nu au mai fost decât puțini pași până la instituirea drepturilor prin construcție și excluderea pretențiilor asupra unui teritoriu prin demolarea sau transformarea unor clădiri, prin interdicția construcției cu materiale durabile (refacerea și întreținerea unor clădiri din lemn sau pământ se face cu înlocuirea la câteva decenii a cvasitotalității elementelor acestora astfel că vor fi veșnic niște întreprinderi recente care nu pot fi utilizate pentru anume legitimări), accesului sau stabilirii în anume localități iar până destul de curând chiar și prin confecționarea unor falsuri patriotice sau completarea unor monumente și impunerea acestora în fața “întârziaților”.

Aceste elemente, oarecum generale, sunt evidente în cadrul creației arhitecturale evreiești, care întotdeauna are o tentă locală, a societății în care a fost produsă – sau din care provenea comunitatea respectivă. De aceea, este oarecum un lucru comun aprecierea că până la refacerea statului Israel, evreii ar fi dat arhitecți notabili dar nu și tendințe proprii arhitecturale.

Construcțiile religioase coexistau în aceste condiții dar influențele reciproce erau inevitabile. Nu ne referim numai la competiție sau transformări de lăcașuri creștine în moschei sau de biserici catolice în reformate (cu modificările inevitabile) ci mai degrabă la corespondențele arhitecturilor selgiucide și otomane cu curentele bizantine din epocă, la rolul expansiunii islamice în declanșarea luptelor dintre iconoclaști și iconoduli și apoi repercutarea acestora în Occident până la curtea lui Carol cel Mare, la apariția cupolei bulbate în zona persană, migrarea ei prin Asia Centrală până la Kremlinurile diferitelor cnezate și reapariția paradoxală în Tirolul catolic, la coloanele torsadate din lăcașurile catolice, la speculațiile privind suprapunerea în timp a goticului cu ecourile confruntărilor majore cu islamul, la diversitatea și proteismul artei sinagogale și la atâtea alte elemente frizând evidența. Se constată că monoteismele nu pot rămâne izolate, că influențele sunt reciproce și una din ultimele exprimări în acest sens a constituit-o prestigioasa Bienală de la Veneția cu expoziția din 1992-1993 ARCHITETTURA E SPAZIO SACRO NELLA MODERNITA.

Prin situarea, dar și istoria sa, România și îndeosebi Transilvania este un pământ binecuvântat în care religiozitatea este pe cât de profundă pe atât de avântată spre cer și pe care se intersectează religii dar și curente arhitecturale ale căror suprapuneri sunt extrem de variate. După anul 1989 a avut loc o intensificare a schimburilor de idei asupra valorilor multiculturale ale spațiului ecleziastic tradițional și modern din Transilvania (prin inventarierea diversității stilistice, arhitectonice și culturale) și de a căuta un răspuns la dilema “tradiție sau inovație”, fără a ocoli dezbaterea asupra eclectismului sau kitsch-ului. Sunt inițiative meritorii dar și de o mare responsabilitate care ar justifica eforturi de o viață datorită repercusiunilor și care ar trebui probabil canalizate mai degrabă spre ceea ce ne unește decât spre ceea ce ne desparte. Oricum, suntem obligați să introducem neapărat în estimări dimensiunea istorică pentru că vremurile noastre recurg cu predilecție la istorie ca instrument de lucru și cauțiune în fața frecvenței crescute a schimbărilor, care nu mai reprezintă maximum o singură cezură în viața activă a unui creator, ca până în secolul nostru.

Transilvania poate fi văzută și ca tărâm de frontieră atât a ortodoxismului, cât și a ortodoxismului catolicismului, islamismului, iudaismului, protestantismului, uniatismului și neoprotestantismului, datorită imbricărilor realizate în decursul timpului. Stilistic dar fără a se confunda cu arhitectura ecleziastică a confesiunilor, harta Europei poate evidenția aici zone de contact ale bizantinismului, romanicului, goticului, barocului, neoclasicismului, Jugendstilului, elementelor selgiucide și otomane, eclectismul, modernismul central european, neomaurescul neolog și al altor “neo”-expresii arhitecturale (revivaluri din a doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX).

Dacă în zilele noastre nu se mai clădesc aici sinagogi, nu trebuie să ocultăm unele puseuri de întoarcere la originile credinței, care debordează aria neoprotestantă și stabilesc o platformă originară comună pentru edificiile de cult creștine: casa de rugăciune.

Istoria nu are simțul complezenței și o examinare a lăcașurilor de cult din Transilvania evidențiază unele fapte certe: trecerea unor biserici de la un cult la altul cu modificările impuse de liturgica (catolică sau ortodoxă) sau dogma (protestantă) respectivă, revenirea unora dintre aceste clădiri la cultul inițial fără a se mai putea recupera pictura sau alte elemente inițiale, modificarea unor biserici (numai la interior, unele porțiuni exterioare, la interior și exterior) în cadrul aceluiași cult numai datorită captării preferinței în epocă pentru un alt stil (probabil că cele mai spectaculoase sunt modificările goticului cu elemente baroce, inclusiv mascarea arcelor și bolților cu un plafon fals casetat), preluarea unor biserici de către etnii aparținând unui cult diferit cu sau fără afectarea arhitecturii, preluarea unor biserici de către o etnie aparținând aceluiași cult și exacerbarea apoi a așa-zisului geniu constructiv al acesteia din urmă, completarea unor biserici la distanțe de secole cu turnuri sau alte elemente de “prestigiu” dorite în același stil (mai ales în perioada consolidării naționalismelor care presimțeau timpurile de azi și sub umbrela patrimoniului vizau faptul împlinit), mimarea într-un alt material a elementelor specifice unui stil internațional etc. Nu dăm o listă din motive binecunoscute, ca și cea mai mare parte a exemplelor de altfel și deoarece riscul unor omisiuni este inevitabil, ca să nu menționăm cel al pierderii unor “prieteni sinceri”.

Incontestabil este că abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu emanciparea etniilor, este vorba de o emulație constructivă între comunitățile religioase transilvănene și de căutarea unor tipare proprii dar universalitatea bisericilor și persistența noțiunii de “drept divin” făceau încă să se justifice discriminările mai mult pe considerente confesionale decât naționale și de aici și unele puseuri de convertire. De aceea am semnalat aportul timpurilor noastre în care operează seducția culturală.

Această emulație este deosebit de vizibilă și în construcția de temple și sinagogi, în evantaiul deschis de cele trei rituri: ortodox, neolog și status quo ante. Paradoxal este că tocmai neologii care erau cei mai deschiși către alte confesiuni și inovația arhitecturală (urbanism deschis-pavilionar față de incintele tradiționale în L sau U, introducerea muzicii în templu- inclusiv orga, apropierea bimahului prin avansare de nișa Torei, înlocuirea grilajului de la balcon cu parapet obișnuit, prevederea de turnuri, ornamentica debordând egalitarismul și înscriindu-se în același eclectism stilistic- notabilă fiind o preferință tipic transilvană pentru neobaroc vizibilă până la pinionul sinagogii construite în deceniul trei al secolului XX pe strada Croitorilor din Cluj, etc.) promovează stilul “neomauresc”, probabil ca o revendicare a aportului inclus în arhitectura islamică din zona sefardă și o anticipare a sionismului. Componenta islamică din Vest, datând din perioada expansiunii turcești spre Viena și a Principatului Transilvaniei, a dispărut până la începutul secolului XX, ilustrând vulnerabilitatea unui patrimoniu rămas fără comunitate.

Cât de puternic este monoteismul, dincolo de diferențele incontestabile, rezultă și din relevanța pe care o au religiile mai noi cu fundamentalismul lor incipient (islamismul, protestantismul, greco-catolicismul, neoprotestantismele) pentru studiul celorlalte religii și chiar a arhitecturii lor. Este suficient să reamintim configurația casă de rugăciune, un anume democratism prin orientarea pe lat și scăderea adâncimii sălii- care sugerează de obicei ierarhia, compartimentările interioare cu grilaje din catolicism, islamism și iudaism, repudierea fastului și reducerea opulenței formale sau renunțarea la elemente văzute ca stereotipuri instaurate ulterior (cupole, verticale, iconografie etc.). Trebuie să recunoaștem că în Transilvania geniul locului pare a da o tentă proprie marilor curente arhitecturale, romanicul și goticul nu numai prin interpretările pitorești în lemn, de care am mai vorbit, ci și prin abandonarea secțiunii bazilicale în favoarea celei hală sau sală iar bizantin prin exacerbarea destul de tardivă a crucii grecești înscrise și a planului treflat. Că segregarea arhitecturală este inoperantă în spațiul transilvan apare evident și în exemplul Bisericii Unite Române. Istoria Eparhiei de Cluj-Gherla este grăitoare în acest sens. Ce articulații există între aceste tribulații arhitecturale și sinagogile de expresie bizantină, dintre care cea din Milano este cea mai cunoscută, arhivele încep abia acum să dezvăluie. Pe de altă parte, o parte din neoprotestanți sunt foarte aplecați spre elemente iudaice. Să nu uităm o oarecare seducție exercitată de monoteismul originar asupra descendenților și a cărui caz extrem sunt kazarii, sabateenii sau mujicii ruși convertiți la iudaism după ce consătenii lor evrei au fost victimele unui pogrom. Nu putem decât să regretăm că evreii nu mai sunt suficient de numeroși în zonă ca să construiască și azi sinagogi.

Oricât de nostalgici am fi, trebuie să recunoaștem că tihna și aura transilvană au fost în mod esențial afectate de tendințe opuse stării de comunicare generalizată contemporană.

Cu toate tendințele centrifuge credem că totuși pentru Transilvania va suna cândva și ceasul sincronismului. Deși abordarea stilistică este virulent atacată în zilele noastre, putem să ne întrebăm de ce aici expresia contemporană este ocultată de preocuparea pentru identitate; o răsturnare a situației în care discriminarea evreilor impunea intercesia unor reprezentanți ai comunității în care de atîtea ori erai om câte limbi cunoșteai cu comunități păstrate ca ostatece și izolate începând de la mijloacele de comunicare. Nu putem decât să regretăm că la acest concert arhitectural nu mai participă și arhitectura sinagogală contemporană, deși în câteva orașe comunitățile se regrupează, se mai înregistrează și nașteri, tineretul evreiesc se manifestă tot mai autoritar. Prezența evreilor într-o locație este totuși oarecum simptomatică/caracteristică unei anume stări de bine…

Ca studiu de caz, în zilele noastre, putem analiza propunerea de conversie a Sinagogii din Cetate/str. Mărășești Timișoara în sală de concerte.

Sinagoga din Cetate, Timișoara — Fig. 30: Sinagoga din Cetate, str. Mărășești, Timișoara, arh. Carl Schuman, inaugurată în 1865.

Reînființată din anul 1998, Societatea Filarmonica din Timișoara dorește să ofere, prin reamenajarea clădirii Sinagogii din Cetate, o sală de concert orchestrei Filarmonicii de Stat “Banatul” care să facă Timișoara să redevină unul din polii vieții muzicale din România. Despre aceasta, arhitecții Streja și Schwarz scriau că “de rit neolog, a fost proiectată în anii 1863-1864 de către arhitectul vienez Carll Schuman, după modelul vestitei sinagogi din strada Dohany, din Budapesta… Construcția a fost realizată de inginerul arhitect Leopold Baumkorn, care a construit și alte 22 de temple monumentale la Brașov, Fiume, Budapesta etc., precum și unele clădiri importante din Timișoara. Clădirea a fost inaugurată în 1865 și reinaugurată în 1867, în prezența împăratului Franz Josef. Aici au activat timp îndelungat prim-rabinii dr. Mauriciu Lowy și apoi, timp de 60 de ani, până în 1970, dr. Maximilian Dreschsler” iar profesorul dr. Victor Neumann, Universitatea de Vest Timișoara: ,Mijloacele financiare enorme pe care le-au mobilizat comunitatea arătau interesul liderilor ei de a demonstra importanța culturii evreiești în cel de al doilea oraș ca mărime de la granițele estice ale imperiului. Emanciparea evreilor din Banat, în 1868, a însemnat o treaptă spre afirmarea credinței iudaice…Spiritul tolerant și liberal al populației din Timișoara ar fi contribuit, de asemenea, la împlinirea acestui proiect.

La solicitarea Societății Filarmonice Timișoara, prestigiosul birou de proiectare S.C. ANDREESCU & GAIVORONSCHI S.R.L. a demarat un studiu pentru amenajarea Auditoriumului. Premizele care au stat la baza acestuia au fost izolarea clădirii în mijlocul parcelei, existența unui spațiu central acoperit cu o cupolă și a turnurilor jumelate care flanchează intrarea, acustica perfecta (proprie tuturor edificiilor neologe, în care Reforma a reintrodus muzica- orga datează din 1915), decorația neo-maurescă (specifică emancipării evreilor și revendicării sublimate a aportului avut de ei la expresia arhitecturală din lumea sefardă). Soluția propune imbricarea/ îmbrăcarea clădirii existente într-o construcție nouă care să asigure anexele, spațiile de acces și detentă corespunzătoare (foaier, garderobă, cafeteria etc.) și dezvoltarea unei componente expoziționale axată pe dubla semnificație memorie iudaică-arte ale sunetului. Rezolvarea cu un corp nou învăluitor subordonat ca înălțime monumentului existent, retras pe aliniamentul din spatele turnurilor într-o articulare deferentă și îmbrăcat într-o anvelopă de sticlă, care nu numai că nu concurează cu existentul ci evidențiază cronologia, evocă prin transparent curtea inițială a sinagogii și oferă o montură-oglindă multiplicatoare acesteia, este corectă și comparabilă calitativ cu exemple din străinătate, depășindu-le pe majoritatea datorită vigorii egoului autorilor. Se are in vedere comasarea parcelei eu cea din spate (pe care se afla vechea mănăstire franciscană) pentru realizarea unui complex cultural între cele două străzi paralele. Proiectul are in vedere o amenajare elastica și unele intervenții de importanțe diferite asupra tribunelor-balcoanelor sinagogii.

O asemenea întreprindere nu poate decât să bucure pe oricine este bine-intenționat și dorește ca și România să regăsească un anumit concert dar păstrează tristețea abandonării destinației inițiale. Particularitățile românești ale patrimoniului evreiesc au fost, pană acum, următoarele: un patrimoniu arhitectural impresionant, o populație supraviețuitoare celui de al doilea război mondial mult mai importantă decât in țările învecinate dar care a diminuat și a îmbătrânit rapid prin emigrare, o stare de sărăcie și visicitudine cronică și care a făcut clară opțiunea între oameni și monumente, cu rezultatul că astăzi situația predominantă este ceea a unui patrimoniu devenit extrem de vulnerabil prin faptul că a rămas fără comunitatea respectivă (în provincie, în majoritatea localităților sunt adevărate evenimente, deocamdată, nașterea unor copii sau ceremoniile de majorat). Cea mai evidentă rezultantă este acea că exemplele de restaurare-conservare ale patrimoniului evreiesc sunt puțin numeroase iar cele de conversie reușite rarisime și nu se pot compara cu cele internaționale. Loialitatea și atașamentul pe care le-au manifestat evreii față de România, pe parcursul istoriei, sunt mult mai evidente decât anumite reproșuri care revin, in general, în perioade de restriște printr-un mecanism subliminal deja demontat, individualitatea lor este evidentă, naturală și nearogantă, prozelitismul și enclavizarea sunt contrare spiritului etniei (care a trebuit să lupte ca să iasă din gheto și consideră că ești de atâtea ori om câte limbi stăpânești) ca și anexionismul unor elemente culturale ale altora. Acestea fac ca atitudinea față de prezervarea moștenirii culturale evreiești să fie generalizat extrem de favorabilă și conformă cu spiritul timpului iar soluția pe care au găsit-o organismele internaționale specializate, care cer ca patrimoniul cultural și artistic dintr-un teritoriu să fie asumat de întreaga populație actuală ca un dat și o bogăție comună a omenirii, este acceptată și pe plan intern.

Față de toate acestea, nu putem decât să dorim să ajungem să vedem progresând această întreprindere, care are toate premizele pentru a deveni o reușită. Bineînțeles că entuziasmul și perfecționismul inițiatorilor, firești in cazul unei premiere care se vrea și exemplară, se va acorda în timp cu exigențele de restaurare a unui monument, cu preceptele specifice proprietarului și cu unele realități tehnice și de optimizare managerială, pentru că o sinagogă recuperată ca sală de concert are o semnificație atât de supraîncărcată încât nu are de ce să mai ambiționeze să concureze cu un teatru flexibil-ideal. Chiar și în acest caz, rămâne nostalgia de fundal datorată contextului care generează această situație.

Scrierea unui tratat/monografie consacrat sinagogilor din România rămâne încă, oricum, o întreprindere de viitor. Deja, Hary Kuller propunea în Opt studii despre istoria evreilor din România un plan pentru descrierea istorică a unei comunități care viza și sinagogile: “vechimea fiecăreia,; de e din lemn sau din zid; împrejurările în care s-a clădit: de e în posesia vreunui hrisov, act de învoială sau Pinkes; mărimea ei; cheltuielile ce a pricinuit clădirea ei; de a fost reparată sau reclădită; aranjamentul interior și costul ei. Tradițiile ce s-au păstrat despre Sinagogă; locul unde se află, numele ce îl poartă și motivul acelui nume”. Noi am adăuga: adaptarea metodicii istoriei artei și arhitecturii la specificul domeniului, morfologie, migrația tipologiilor, comparatism și semiotică arhitecturală. Arhitectura și arta a tânjit în ultimele decenii după statutul unor “științe dure” precum lingvistica (ridicată și la rang de filosofie de către structuralism sau de panaceu universal prin semiotică) sau istoria (făuritoare a lumii postmoderne); poate că un prim pas în acest domeniu ar fi o unificare a transcrierii în limba română a termenilor specifici evreiești- concordanța termenilor. Când vom mai avea răgazul să tratăm aprofundat dimensiunile, proporțiile, schemele compoziționale, migrația modelelor, influențele, rafinamentele de ornamentație, detaliu și decorație și atâtea altele?

PATRIMONIUL IMOBILIAR AL F.C.E.R. AZI

Patrimoniul Imobiliar al F.C.E.R. (valoarea întreagă imobiliară a proprietăților) este structurat de aceasta în:

patrimoniu sacru – reprezentând moștenirea cultural-spirituală a evreilor din România, parte integrantă din patrimoniul național și internațional;
bunuri de uz comunitar;
patrimoniu economic (portofoliu) – acea parte a patrimoniului imobiliar care are potențialul de a genera profit.

Pentru administrarea eficientă a patrimoniului, F.C.E.R. a înființat în anul 2007, o unitate externalizată cu o conducere unică, Centrul de Administrare a Patrimoniului Imobiliar (C.A.P.I.), având ca sectoare:

Administrarea Bunurilor Imobiliare: administrarea și valorificarea patrimoniului și administrarea cimitirelor;
Servicii Tehnice și Organizare Lucrări de Execuție: reabilitarea fizică a patrimoniului și evidența patrimoniului sacru (sinagogi și cimitire);
Dezvoltare și Reabilitare Patrimoniu, cu determinarea de proprietăți cu potențial imobiliar/economic ridicat, „pentru a asigura un venit apropiat sau egal cu prețul pieței, în scopul ridicării nivelului și a lărgirii spectrului serviciilor F.E.R. oferite membrilor comunității” și coordonează:
- activitatea de inventariere și actualizare a portofoliului;
- programul SELF (aprobat pentru România 72 000 E / 100 000 USD, fond rambursabil pe termen lung, fără dobândă, pentru reabilitare în scopul eficientizării economice și repoziționare/disponibilizare în scopul valorificării, adică reinvestirea în obiective cu potențial economic superior, cum ar fi reabilitare și/sau achiziționare cu potențial imobiliar ridicat) și Fondul BERG (nerambursabil, pentru asistență legală în scopul implementării strategiei de dezvoltare: clarificarea dreptului de proprietate și întabularea – până acum 125 dosare);
- elaborarea de propuneri de valorificare și dezvoltare;
- strategia de reabilitare reabilitare, depistare și accesare de fonduri externe (proiecte de finanțare) a portofoliului și patrimoniului sacru.

Sursele de finanțare ale C.A.P.I.:

C.A.P.I. ar avea programatic la baza activității sale, computerizate, principiile eficienței, colaborării și transparenței.

Din păcate, în acest moment (2010-2011) efectele foarte grave ale crizei economice și financiare precum și prăbușirea pieței imobiliare ar afecta profund activitatea economică a C.A.P.I. și ar solicita eforturi și volum de muncă sporite – cu reduceri de personal.

Analiza Patrimoniului F.C.E.R. a evidențiat că cele mai multe proprietăți nu sunt încă întabulate pe numele acesteia și, pe lângă alte dezavantaje evidente, aceasta împiedică și asigurarea lor conform legii. De aceea, la finele anului 2009 F.C.E.R. reușise să aibă în evidențe:

Fig. 31: Centrul de Instruire și Recreere din Cristian, jud. Brașov

Patrimoniu economic: 1073 unități locative (București 396, Oradea 154, Timi;oara 63, Cluj-Napoca 58, Brăila 56, Rădăuți 48);
Proprietăți de uz comunitar:
- 3 Centre de Instruire și Recreere (Cristian, Borsec, Eforie);
- 140 unități de folosire comunitară în care sunt incluse și proprietățile donate cu clauză de uzufruct viager (care rămân în folosința donatorilor);
- Centre Comunitare Evreiești (JCC) în București, Oradea, Iași și, în viitorul apropiat, Timișoara;
Patrimoniu sacru:
- 821 cimitire, dintre care: 17 Monumente Istorice; 720 localități cu cimitire evreiești, din care doar în 148 mai există evrei iar ăn 650 localități nu mai există evrei;
- 88 sinagogi (39 în Transilvania și Banat; 33 în Moldova; 14 în Muntenia și Oltenia; 2 în Dobrogea), dintre care: 43 în funcțiune; 6 foste Sinagogi, desacralizate în perioada comunistă; 34 Monumente Istorice.

Administrarea și valorificarea patrimoniului economic.

În marea sa majoritate, patrimoniul imobiliar al F.C.E.R. ar fi foarte vechi și neglijat, fiind astfel preluat (stare precară) de la donatori, chiriile au fost foarte mici până în 2004 (O.G. nr. 40/1999) iar chiriașii nu au respectat obligațiile legale de a executa pe cheltuială proprie lucrări de reparații și aducere a lor la un standard corespunzător – în schimbul unor chirii mai mici decât cele de pe piață.

După 2009, criza economică a anulat efectele recalculării chiriilor și anexele la contract prin care C.A.P.I. limitase valoarea și tipul de lucrări care puteau fi deduse din chirie pe durata amortizării investiției. Practic, prin noi contracte sau adiționale, chiriile au fost înghețate, uneori diminuate sau s-a renunțat la indexarea trimestrială și au crescut întârzierele de plăți.

Proprietăți pentru uz comunitar:

Centrele de Instruire și Recreere: Cristian 28 locuri, vilă nouă și donație prin JDC; Eforie Nord creștere a gradului de confort; Borsec renovare și reamenajare vila nouă
Investiții, cu ajutor JOINT, la cele trei Cluburi Comunitare
Reparații și amenajări la sediile comunităților și spațiile utilitare

Reabilitarea fizică a patrimoniului economic și sacru:

Fig.32: Sinagoga Bal Șem Tov din Piatra Neamț, construită în 1765 pe locul unei foste sinagogi din piatră

Deși în ultimii ani eforturile investiționale globale ale F.C.E.R., pentru conservarea și reabilitarea Patrimoniului sacru și economic, au fost fără precedent și au fost dublate de atragerea de fonduri suplimentare din sponsorizări, se recunoaște că: „Lipsa fondurilor necesare a făcut ca intervențiile realizate prin C.A.P.I. să se limiteze în mare măsură doar la repararea în regim de urgență a accidentelor sau degradărilor pentru a evita continuarea deteriorării acestora, această abordare având consecințe financiare ulterioare și mai greu de suportat.” Iar „Gradul înaintat de degradare a structurii marii majorități a sinagogilor a impus luarea de măsuri precum expertizarea tehnică, urmată de proiect de consolidare și, în cazul cel mai fericit, lucrarea de consolidare propriu-zisă. Fondurile necesare relizării acestor măsuri au depășit și depășesc cu mult posibilitățile Federației sau sponsorilor”.

Astfel, lucrări de consolidare au fost finalizate, începând din anul 2005, doar la Sinagoga din Orăștie, Sinagoga Ortodoxă din Oradea, Sinagoga de lemn din Piatra Neamț și au început, aflându-se în diverse stadii la Templul Meseriașilor din Galați, Sinagoga Mare din Iași, Templul Coral din București.

Lucrări de reparații și reabilitare s-au efectuat la Sinagoga Mare din București, Sinagoga din Botoșani, Sinagoga Neologă din Arad, Satu Mare.

Ministerul Culturii este implicat cu fonduri în cazul Sinagogii din Iași iar Secretariatul de Stat pentru Culte a sprijinit lucrările de reparații de la: Sinagogile din Bacău, Botoșani, Carei, Constanța, Craiova, Dorohoi, Sfântu Gheorghe, Sibiu; Capelele din Cimitirele din Alba Iulia, Bacău, Brașov, Brăila, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Oradea.

Un caz de colaborare între instituții (Ministerul Culturii și cultelor și World Monuments Found – proiectare) a fost reabilitarea și restaurarea Sinagogii Bal Șem Tov din Piatra Neamț, monument istoric – de lemn.

Cimitirele pun o problemă deosebit de dificilă de conservare și păstrare, efortul financial al F.C.E.R. reprezentând 27 956 lei – 2005, 528 983 lei – 2007, 181 200 lei – 2009. Se consideră că: „O problemă foarte dificilă este asigurarea pazei și securității acestor obiective, din cauza cheltuielilor uriașe, imposibil de acoperit de către F.C.E.R., în special în această perioadă, în care ne confruntăm cu o intensificare a actelor de vandalism față de cimitirele evreiești (respectiv Cimitirul Giurgiului – octombrie 2008; Botoșani și Ploiești în 2009)”.

Fig. 33: Sinagoga din Mediaș, restaurată în parteneriat cu Fundația Eminescu, este reintrodusă în circuitul turistic cultural european.

Ar exista posibilitarea valorificării unor terenuri libere de morminte din cimitire sau din terenurile anexe ale acestora și în acest sens F.C.E.R. a încheiat un acord cu regulile de valorificare a acestor terenuri cu un grup de Rabini originari din România și stabiliți în Israel, Anglia și S.U.A. care vor efectua expertizele rabinice pentru acestea.

Din anul 2008, F.C.E.R. – C.A.P.I. elaborează Proiecte pentru finanțarea din fonduri internaționale (World Monuments Fund, Jewish Heritage Program, Comisia S.U.A. pentru Conservarea Moștenirii Americane în Străinătate etc) și actualizează datele referitoare la patrimoniul sacru evreiesc prin colaborarea Centrului de Istorie C.S.I.E.R. cu foruri și organizații din țară și străinătate, precum Fundația „Lo Tishkach”, care are drept scop prezervarea moștenirii iudaice în Europa (cimitire evreiești, gropi comune și memoriale).

Prin Programul strategic de reabilitare a patrimoniului sacru evreiesc (88 sinagogi și 821 cimitire):

s-a întocmit o listă cu 10 sinagogi în pericol;
se depistează surse de finanțare suplimentare U.E. și internaționale pentru reabilitarea și conservarea patrimoniului evreiesc (8 proiecte interdisciplinare pentru sinagogi și 2 proiecte de finanțare cu fonduri S.U.A.);
întocmirea unui Program de identificare a sinagogilor care și-au pierdut funcția de lăcaș de cult religios prin aprobare rabinică, comodare, închiriere, parteneriate;
a fost întocmit un contract-cadru de comodat conform indicațiilor Marelui Rabin, în baza căruia au fost reabilitate pentru diferite funcții / activități culturale: Bistrița (Monument Istoric, construită 1856) – sală de concerte, pentru 20 ani; Mediaș (construită 1896) - 3 ani acord de parteneriat cu Fundația Eminescu; Orăștie (Monument Istoric, construită 1878) – Centru Cultural cu Primăria, pentru 15 ani; Târgoviște (Monument Istoric, construită 1880) – spațiu pentru Universitatea Târgoviște, pentru 20 ani; Timișoara-Cetate (Monument Istoric Național, construită 1865) – sală de concerte; Timișoara-Fabric – spațiu pentru Teatrul Național, 30 ani; Gherla, comodat cu Primăria pe termen lung;
se urmărește înregistrarea mai multor edificii din patrimoniul sacru evreiesc (inclusiv cimitire) ca monumente istorice, pentru a deveni eligibile pentru finanțare de la Stat și bază pentru obținerea de fonduri suplimentare din alte surse dar vor fi identificate și acele monumente care vor fi propuse spre a fi declasate ca monumente istorice;
crearea și activarea unui itinerariu al moștenirii iudaice din România și integrarea sa în circuitul turistic național și internațional (proiect de colaborare internațională).

„Pentru realizarea acestor deziderate, s-a decis constituirea comisiei consultative pentru patrimoniu economic al F.C.E.R.”, constituită în anul 2009 din reprezentanți ai F.C.E.R., ai comunităților, specialiști și experți profesionali din JDC, F.C.E.R. și din domeniul finanțelor.

ORGANIZARE INTERIOARĂ, ARTĂ SINAGOGALĂ ȘI MOTIVE DECORATIVE EVREIEȘTI.

ALCĂTUIRI UZUALE ALE SINAGOGILOR.

Din cele enunțate până acum s-ar putea desprinde o concluzie privitoare la statutul sinagogii ca lăcaș de cult, similar cu raportul dintre casa de rugăciune și biserică. Aceasta se cumulează cu un caracter istoric al perceperii sinagogii chiar în lumea evreiască și explică și de ce, odată cu emanciparea, neologii/reformații vor reveni la denominațiunea de templu.

Cu timpul, s-au conturat unele prescripții pentru realizarea sinagogilor.

În ceea ce privește amplasamentul, acesta trebuia să fie lângă o apă, într-un “loc curat” și pe cel mai înalt punct al așezării (Talmud). Este evident că pentru evreii din diaspora condițiile nu erau întotdeauna favorabile pentru această din urmă exigență (atât creștinii cât și musulmanii nu acceptau conștient ca să fie depășite în înălțime biserica sau minaretul moscheii din localitatea respectivă) și în gheto s-a ajuns ca sinagoga să fie realizată la ultimele nivele ale unei clădiri înscrisă într-un front de locuințe iar destinația să fie dezvăluită doar de dimensiunile și proporțiile ferestrelor. Faptul că deasupra sălii sinagogii era interzisă amplasarea locuințelor sau a altor funcțiuni face ca înălțimea liberă interioară să fie mai mare (în alte cazuri, în care era interzisă înălțarea sinagogii peste nivelul clădirilor învecinate, volumetria necesară sălii se realiza cu prețul adâncirii nivelului de bază în pământ).

În general, pe parcursul Evului Mediu sinagogile nu dispuneau în orașe decât de loturi cu dimensiuni reduse (cel mai adesea înguste) și adeseori trebuiau realizate în curtea sau în interiorul unor locuințe aparținând comunității sau membrilor acesteia. Uzual, la subsol se amenaja baia rituală și brutăria iar la etaj sinagoga. Sistemul de organizare și construcție medieval făcea ca uneori sala femeilor sau galeria acestora și scara de acces să se afle la etajul unei clădiri învecinate și uneori se realizau chiar lăcașuri separate pentru femei.

Ferestrele sinagogii (în special ale sălii de rugăciune, obligatorii- Cartea lui Daniel 6:11) nu trebuiau să fie îndreptate spre clădirile învecinate, să fie relativ mici și să aibă parapeți înalți astfel ca serviciul divin să nu fie vizibil sau să poată fi perturbat de către cei din exterior și existau prescripții privind distanțele față de vecinătăți, înălțimile geamurilor și parapeților, direcția intrării etc. Talmudul (Ber. 34b) ar fi interzis efectuarea rugăciunii în încăperi fără ferestre și în unele texte se vorbește de 12 ferestre, asociere probabilă cu numărul triburilor. Rashi arăta că fereastra oferă credinciosului vederea cerului. Există și alte elemente care ne îndreptățesc să vorbim de o mistică a luminii și o transpunere a ei în arta evreiască.

Plan Sinagoga Mare din București — Fig. 34: Sinagoga Mare din București, str. Vasile Adamache nr.11, construită la 1846, plan parter/etaj. Se observă gruparea Chivotului și a Bimei pe un podium supraînălțat.

Funcție de data emancipării, au fost abrogate cu timpul interdicțiile care vizau amplasarea și forma sinagogilor. Encyclopedia Judaica, arată cum Halakhah reglementează construcția și folosirea sinagogii, mobilierul și alcătuirea interioară, amplasamentul dar fără o implicare stilistică.

Dacă originea cuvântului sinagogă este grecească (cu semnificația de adunare), pentru evrei ar exista trei denumiri consacrate ale lăcașului: Bet hakneset- casa adunării destinată rugăciunii comune și studiului Torei în comun; Bet tefila- casa de rugăciuni, atribuindu-i-se tradițional mai mult sensul dimensional decât cel spiritual sau arhitectural; Bet hamidras- casa învățăturii, de obicei de dimensiuni mai reduse și în care pe durata zilei se desfășura învățământul religios. Minianul, care denumea reunirea a zece bărbați în vârstă de peste 13 ani necesari desfășurării ritului, putea să denumească, în anumite zone, și casa de rugăciune integrată în incinta unei locuințe sau rezultată din transformarea unei locuințe. O anumită democrație din cadrul comunităților evreiești făcea ca inițiativa realizării unei sinagogi să depindă de decizia grupului interesat, de eventuale afinități comune și ca sinagogile aparținând unor bresle să fie destul de frecvente. Punctul de vedere rabinic ar fi fost de a nu se prescrie anume forme concrete pentru sinagogi și de a nu se urmări conștient imitarea unor curente arhitecturale la modă. Esențiale erau orientarea, situarea chivotului pe zidul dinspre Ierusalim (acesta trebuia să fie și cel mai puternic din toată clădirea), buna vizibilitate a bimahului. Teoretic și oarecum propagandistic, s-a afirmat în anumite perioade chiar că pentru câteva din liturghiile evreiești clădirea sinagogii ar fi de prisos și că rugăciunile pot fi celebrate oriunde se asigură obiectele necesare liturghiei.

În momentul în care configurația sinagogilor este definită, un factor important devine separarea sexelor, frecvent încă de la cea a intrărilor, și care a evoluat din Evul Mediu de la încăperi distincte separate prin ziduri perforate cu ambrazuri, trafoare, grilaje și mai rar balustrade până la tribunele/balcoanele/ galeriile din vremurile mai apropiate, uneori rezolvate pe mai multe nivele.

Atât bărbații cât și femeile nu pot intra cu capul descoperit în sinagogă, cele mai uzuale acoperăminte fiind chipa pentru bărbați și șalul pentru femei.

Esențialmente, sinagoga ar fi alcătuită din zona intrării și din cea destinată rugăciunii.

Zona intrării nu are numai un rol funcțional ci și de purificare și pregătire sufletească. Bărbații, care participă activ la serviciul divin (față de rolul de ascultătoare/spectatoare al femeilor), dispun de un spălător de mâini (cu rol mai mult de purificare, comparatismul evidențiază această prezență a apei în toate cele trei mari monoteisme) lângă intrarea în sală. Un obiect important din dotarea sinagogilor erau și pușculițele de lângă intrare, caritatea fiind una din virtuțile cultivate de religie. În această zonă mai era prezentă și geniza (ascundere), încăpere în care se depuneau, în așteptarea înmormântării, obiecte deteriorate folosite în practica liturgică: cărți de rugăciune, suluri sfinte, diferite alte obiecte rituale. Tradițional, în spațiul sinagogii se ajungea prin intrarea pentru bărbați.

Amplasarea locurilor din sinagogă va evolua de la cea cu banchete perimetrale, din antichitate, spre configurațiile centrate spre bimah iar în vremurile mai noi spre gruparea acestuia cu chivotul. Locurile cele mai prestigioase erau, firesc, în zona chivotului și considerente “manageriale” au făcut curând din ele o sursă de venit pentru lăcaș (oarecum similară cu stranele din biserici).

Interrelația bimahului cu chivotul ar fi fost, pe parcursul istoriei sinagogii, factorul conceptual și ideologic principal al designului acestora. Față de unicitatea altarului din templu și tabernacol (prin separarea spațială de Arcă), în sinagogă există două centre între care se desfășoară serviciul divin într-un echilibru dinamic. De aceea, spațialitatea sinagogilor ar înregistra schimbările cunoscute ale locului și poziției bimahului față de chivot: în centrul sălii la sinagogile ortodoxe ashkenaze, pe peretele opus chivotului la cele sefarde, pe aceeași estradă cu acesta la cele reformate. Joseph Caro are un comentariu Kesef Mishnah: “Nu este esențial de a pune bimahul în centru. Totul depinde de spațiu și timp. Sinagogile neologe prin mutarea bimahului în fața nișei Torei au revenit la aspectul unifocal și au generat proteste vehemente”.

S-a remarcat de către mai mulți autori că aproape toate inovațiile reformiste sunt apte de a fi interpretate și ca o revenire la origini, o purificare și, întrucât aceasta este o caracteristică programatică a reformelor religioase, de aici ar fi venit în epocă și denominația și analogia cu reforma protestantă. De aici și interpretările dacă ar fi fost un fenomen corespunzând slăbirii legăturilor organice cu credința și perceperii riturilor și preceptelor ca obligații decurgând din reguli impuse dar golite de sens sau o tentativă de resuscitare/revigorare sau sincronizare cu societatea timpului și prin un oarecare „compromis”.

Ca și în începuturile celorlalte monoteisme, spațiul sinagogii asocia și purta în germene și organismele legate de administrație, legislație și justiție. De exemplu, după Aristide Streja și Lucian Schwarz, Sinagoga Veche din Alba Iulia (datată 1921) adăpostea și un tribunal rabinic și avea chiar o celulă-închisoare. O sursă fiabilă despre sinagogi o constituie cartea lui Gazda Aniko și colaboratorii, care depășește cadrul programatic al sinagogilor din Ungaria.

Între secolele XVIII-XX, în jurul sinagogii se formează adevărate complexe care grupează clădiri anexe, cu rol ritual, cultural, filantropic sau numai utilitar/practic și uneori chiar lucrativ, pentru a se putea oferi un supot financiar vieții comunitare. Cele mai uzuale clădiri amplasate în jurul sinagogii erau: casa de rugăciune de iarnă, școala, locuința rabinului și cea a cantorului, baia rituală/mikve (nelipsită la sinagogile vechi, când trebuia să fie construită deasupra unui izvor). Din punct de vedere urbanistic, se constată, în aria europeană, o preferință pentru compoziții închise pe curte interioară în zona ortodoxă și o dispunere pavilionară aerată frecventă la comunitățile neologe. În orașele Evului Mediu, strada evreilor era adeseori paralelă cu axa orașului și în apropierea zidurilor fortificate. Până la emancipare, funcție de specificul zonei, evreii puteau sa fie închiși în gheto, să aibă cartiere proprii gen stetl sau să fie refulați în afara orașelor pe domenii nobiliare. Oricum, evreii, chiar dacă nu erau obligați să locuiască în anume cartiere, au manifestat până la emancipare o predilecție pentru a se grupa în anume zone ale orașului.

După Aristide Streja și Lucian Schwarz, ansamblul sinagogal ar fi ajuns destul de curând să aibă în componența sa căte o sală mică (10-12 locuri pentru rugăciunile zilnice și alte utilizări specifice), o curte în aer liber, sediu administrativ al comunității (a cărei importanță și multifuncționalitate nu poate fi subliniată îndeajuns), clădiri pentru învățământ și adunare. Frecventă era realizarea pe același amplasament, simultan sau succesiv, a mai multor sinagogi și a altor construcții cu funcțiuni complementare. Chivotul (Arca Alianței- Arca Sfântă- Aron Hakodeș) ar fi cel mai important element din sinagogă, fiind protejat cu o predelă, pahoret (exterior la ritul așkenaz și interior la ritul sefard) și iluminat de Ner Tamid, reprezentând legământul credinței și focul perpetuu din Templul din Ierusalim. Bima (Almenor) ar fi o platformă rezervată cititorului cărților sfinte, specifică lăcașurilor evreiești, pe care se află un pupitru (amud), unu sau două candelabre cu câte 1, 8 sau 9 brațe și se asigură eventuala instalare a baldachinului pentru nunți- hupa.

Stilistic, sinagogile ar fi fost tributare condiției evreiești care nu permitea în Diaspora “dezvoltarea unei arhitecturi originale”, multe sinagogi ar fi fost modeste atât la interior cat și la exterior și ar fi frizat anonimatul (autorii de azi ar spune “minimalismul”). În mod frecvent, la sinagogi găsim elemente stilistice coraspunzătoare celor care dominau în epocă în ambientul respectiv.

Emanciparea evreilor ar fi cea care a făcut ca în unele țări să se producă schimbări majore în domeniile economic, politic, social și cultural iar organizarea evreiască tradițională, închegată și unitară să pară anacronică

ELEMENTE DE PROIECTARE A SINAGOGILOR CONCRETIZATE ÎN SECOLUL XIX.

Profesorul dr. A. Haupf din Hanovra, considera, simptomatic în secolul XIX și după emanciparea evreilor, că sinagogile s-ar baza pe aceleași principii ca și bisericile creștine (îndeosebi cele evanghelice), diferențele fiind generate de particularitățile riturilor (orientare est-vest adică spre Ierusalim, evitarea planurilor cruciforme). Preferința și inspirația sa manifeste erau orientate către lăcașurile de cult evanghelice germane.

Planimetria sinagogilor ar fi trebuit să ofere, în conformitate cu unele cerințe speciale, realizarea următoarelor spații spații: a. pronaosul/vorhale; b. presinagoga; c. sala bărbaților, amplasate la parter; d. sala femeilor; e. sanctuarul; f. anexe cu încăperea rabinilor și cantorului, scări, garderobe, sala reprezentanților și superiorilor, sanitare/aborten și demisolul/pivnița.

a. Pronaosul trebuia amplasat pe cât posibil la vest și căpăta o oarecare dezvoltare întrucât se proporționa funcție de volumul întregii clădiri, conținea amenajările pentru spălarea rituală a mâinilor ca purificare, era în legătură cu garderoba bărbaților și din el debușau intrările în sala de rugăciune a bărbaților și scările spre balconul/încăperea femeilor.

b. Presinagoga avea drept destinație desfășurarea serviciului divin în zilele lucrătoare, când numărul participanților la serviciul divin era redus sau cu ocazia altor diverse ocazii.

La ocazii deosebite, era bine ca ea să poată funcționa și ca o extindere a sălii de rugăciune, de unde recomandarea separării de aceasta prin compartimentări vitrate, pereți mobili, jaluzele etc. și orientarea locurilor tot spre est iar ca și mobilier, conținea numai pupitrul solistului/cantorului și, în spatele acestuia, un mic dulap mobil pentru Tora, uneori fiind posibilă reunirea lor cu un blat detașabil (posibilă amintire a primelor sinagogi, în care intrarea se practica pe latura orientată spre Ierusalim iar chivotul era adus pe un cărucior, n.n.).

Acest spațiu putea lua uneori forma unei capele speciale (sală de rugăciune specială).

Fig.35: Sinagoga din Baia Mare, interior. Se observă amplasarea centrală a Bimei precum și modul de aranjare perimetrală a băncilor, cu asigurarea spațiilor pentru circulație.

c. Sala de rugăciune - încăperea bărbaților/naosul ocupa de obicei parterul sinagogii și era mobilată cu rânduri de bănci (comparabile în aria germanică cu cele din bisericile evanghelice) orientate spre est/Ierusalim, unde se producea o grupare bimah-aron kodeș ce constituia sanctuarul, importantă fiind buna vizibilitate.

De obicei, se realiza un culoar median și, din dorința ca să nu existe mai mult de 8-10 locuri continue, puteau să mai rezulte și alte circulații paralele cu acesta cu lățimi de 1,8-2 m și care permiteau desfășurarea pe durata ceremoniilor procesiuni cu sulurile sfinte ale Torei, considerent din care circulațiile laterale puteau să fie mai late decât cea mediană (o ordonanță a poliției germane din anul 1889 reglementa dimensiunile circulațiilor, numărul și dimensiunile evacuărilor, deschiderea acestora spre exterior și alte măsuri pompieristice).

Stranele/băncile ar fi fost asemănătoare celor din bisericile evanghelice, cu amenajarea în plus (sub șezut) a unui sertar cu încuietoare în care se păstra șalul de rugăciune și cele 6-7 cărți uzuale pentru diverse ceremonii. Cotierele care separau locurile de pe o bancă aveau și o anume utilitate în așezarea altor obiecte rituale care nu încăpeau în sertar. Existau și soluții de amplasare a sertarului sub blatul din față/chorbret dar această rezolvare mărea distanța dintre rânduri peste 86-95cm. Blatul putea să se articuleze cu balamale dublîndu-se dimensiunea inițială de 20 cm. astfel ca o carte să poată fi așezată stabil. Dimensiunile unui loc de șezut era de 54-57 cm. Rîndurile de bănci aveau o tradiție medievală și îmbinau simplitatea și rigoarea cu o anumită monumentalitate.

d. Sala femeilor rezulta în urma prescripțiilor rituale de separare a sexelor și a suferit modificări în timp (de la încăperi separate și având fante de observare în zidul despărțitor, la încăperea supraînălțată din Sinagoga din Worms și separată cu un grilaj, la încăperi laterale sălii bărbaților și puțin mai înălțate, pentru ca în final să se adopte soluția tribunelor/galeriilor de la nivelul superior închise cu grilaj sau deschise spre golul naosului și care au ajuns sa fie chiar supraetajate pentru a spori capacitatea lăcașului fără o dezvoltare planimetrică excesivă caresaă afecteze vizibilitatea și acustica.

Tribunele ajung să fie preferate pentru că ar fi conjugat separarea sexelor cu reducerea suprafeței construite și puneau probleme de vizibilitate spre bimah, de acces, de dimensionare comode ale scărilor și de proporționare a registrelor interioare orizontale ale sinagogii. Din dorința de a nu realiza scări de acces și pante ale tribunelor prea importante, se recomanda o înălțime cât mai redusă deasupra spațiilor de la parter și practicarea accesului pe cât posibil la mijlocul înălțimii galeriei.

Întrucât femeile nu poartă șalul de rugăciune al bărbaților, locurile erau rezolvate fără dulăpior de depozitare și fără cotiere, păstrându-se blatul pupitrului, o policioară, pentru batistă, poșetă etc, sub acesta și o rezemătoare pentru tălpile picioarelor, realizată de obicei dintr-o scândură înclinată.

Fig. 36: Sinagoga Mare din București. Galeriile pentru femei se desfășoară pe trei laturi, fiind bordate cu parapet plin.

Parapetul galeriei ajunge să fie dimensionat în secolul XIX cu o înălțime de 94 cm., servind de pupitru pentru primul rând, preocuparea dominantă legată de aceasta era să nu fie prea înaltă, locurile se standardizează la 41-42 cm. înălțimea, 44 adâncimea, 57 lățimea.

Configurația spațiilor pentru femei trebuia să asigure o bună vizibilitate a zonei în care se predica- cel puțin pupitrul trebuia să fie văzut din orice loc.

e. Sanctuarul era compus din a. estrada- platformă, b. almenor- pupitrul de citire a Torei, c. pupitrul cantorului, d. bimah- amvon, e. aron kodeș- dulapul pentru sulurile sfinte, f. locurile de șezut ale rabinilor și superiorilor. Aceasta era o configurație tipic neologă, amplasată spre peretele estic al sinagogii ajungând să semene cu un cor supraînălțat, și care, din punct de vedere ritual, nici nu trebuia să fie realizată totdeauna în totalitate. De altfel, în sinagogile ortodoxe tradiționale almenorul-bimahul era amplasat în centrul sălii de rugăciune, adeseori locurile pentru rabini și superiori nu erau evidențiate cu preeminență ostentativă, uneori în locul acestora erau evidențiați și așezați cantorii. Practica va înregistra influențe neologe marcante în sinagogile ortodoxe din secolul XIX și prima jumătate a secolului XX.

Unii au văzut în gruparea bimah-aron kodeș o raționalizare care ar fi eliminat suprafețele, traseele și timpii necesari pentru ceremonialul de aducere și citire a fiecărui sul al Torei prin dreapta și readucerea precedentului sul pe partea stângă. Astfel s-ar fi realizat o eficientizare a folosirii spațiului interior care nu ar fi fost însușită de totalitatea tradiționaliștilor conservatori (“credințe îmbătrânite și mai severe”, se exprima în epocă autorul).

e/a. Estrada-platforma amplasată la estul sinagogii, suport al Sfintei-Sfintelor, era înălțată și trebuia să fie accesibilă prin trepte din naos, fiind divizată în două zone, dintre care prima mai joasă (2-6 trepte) spre vest/sală pe care se afla almenorul (de obicei o masă de 1,25 m lungime x 1,02 adâncime x 1,02 înălțime, cu blatul înclinat și pe care cei doi oficianți derulau sulul Torei și sub care erau amenajate dulăpioare pentru diverse obiecte rituale) și pupitrul cantorului/solistului și o a doua zonă și mai înaltă (8-16 trepte funcție de mărimea sinagogii și exigențele curbei de vizibilitate pentru aceasta- sală și tribune) având în ax pupitrul- amvon, în spatele său și mai înălțată cu câteva trepte și cca. 1,9 m distanță) arca/ aron kodeș iar la stânga și la dreapta acesteia locurile pentru rabini (exista și o variantă a așezării pe platforma de jos a acestora), superiori sau soliști/cantori. Platformele erau, de obicei, împrejmuite cu o balustradă și, în cazul în care nu erau prevăzute locuri anume pentru cor, acesta trebuia amenajat tot aici, ca și cele două locuri pentru cei doi oficianți care se ocupau de sulul sfânt pe parcursul slujbei religioase. Pe estradă erau amplasate locurile rabinilor și superiorilor și, indiferent de opțiunea pentru prima sau a doua platformă, ele erau în relație de subordonare cu Chivotul Torei.

e/b. Almenorul era realizat ca o masă mare, cu orientare spre est și blatul înălțat pe care se oficia citirea Torei, câte un sul fiind adus pe rând, despachetat și manipulat de câte doi bărbați așezați la stânga și la dreapta sa. De obicei, locul său era pe prima platformă dar se putea uni și cu pupitrul solistului/cantorului, în care caz aceasta trebuia mărită prin culisare la dimensiunile minime prescrise de 1,25 m lungime și 1,02 înălțime. În ritul tradițional, almenorul era amplasat în centrul sinagogii, înălțat cu 2-3 trepte, cu două accese laterale în împrejmuire, cu patru candelabre în cele patru colțuri, cu masa amplasată în partea estică, elemente care îl individualizau și îi dădeau un aspect impresionant. Există exemplare din fier forjat, datate secolul XV.

e/c. Standul/pupitrul solistului se amplasa în partea posterioară a primei estrade din est, în spatele almenorului, sub pupitrul de predică, și consta dintr-o masă cu tăblia înclinată și dimensiuni de 54 cm lățime, 94 cm înălțime și 41 cm adâncime.

Fig. 37: Pupitrul de predică – Sinagoga din Carei. Este de notat rezolvarea prin trepte a diferenței de nivel față de Aron kodeș precum și situarea pe un soclu supraînălțat, din lemn, care asigură o vizibilitate optimă.

e/d. Pupitrul de predică avea cca. 1,02 m înălțime, 0,94 lățime și 0,78 adâncime și era amplasat deasupra pupitrului cantorului și în fața Chivotului Torei. Din dorința de a nu-l masca pe acesta, ca obiect principal de pe estradă, s-a recurs la supraînălțare cu câteva trepte și s-a încercat la Viena scufundarea pupitrului în pardoseală în momentul procesiunii cu sulurile sfinte. Sunt citate cazuri anterioare de amplasare a pupitrului de predică/amvon pe un pilon, aidoma celui din bisericile creștine.

e/e. Aron kodeș (dulapul sfânt era amplasat în locul cel mai proeminent din estul sinagogii, trebuia să adăpostească Tora și se realiza ca o încăpere boltită, luminată de sus, aerisită, rezistentă la foc și cu uși monumentale din lemn sau metal (dimensiuni minime prescrise 1,56 m lățime și 2,2 m înălțime) și stative din piatră sau metal pentru sulurile sfinte (la Hanovra era de formă rotundă și putea fi rotit pentru a accesa sulurile). Sulurile erau îmbrăcate cu învelitori din catifea brodată și ornamentată cu lănțișoare din metale prețioase. În fața ușilor se plasa o perdea decorată (dimensiuni minime prescrise 1,88 m lățime și 3,15 m înălțime). Chivotul trebuia să fie vizibil de pe fiecare loc al bărbaților, ca elementul cel mai sacru din sinagogă, astfel că la Hanovra era supraînălțat cu încă 8 trepte și avea un ancadrament propriu. Piatra a devenit materialul de predilecție și aici erau concentrate materialele cele mai prețioase și execuția cea mai îngrijită. Spațiul dintre el și pupitrul predicatorului trebuia să permită deschiderea ușilor și desfășurarea procesiunilor de ducere/aducere a sulurilor.

e.f. Locurile se ședere a rabinilor și superiorilor sau soliștilor/cantorilor se amplasau la stânga și dreapta pupitrului pentru predică și erau tratate monumental, fiind vizibile elemente comune cu cele ale stranelor episcopale medievale din corurile supraînălțate creștine. Nu exista o prescripție rituală fermă privind obligativitatea și numărul lor și de obicei erau câte două de fiecare parte.

f. Anexele sinagogii erau constituite uzual din: a. camere pentru rabini și soliști/cantori, b. scări, c. garderobe, d. sala reprezentanților și a superiorilor, e. grupuri sanitare, f. demisoluri sau subsoluri.

f/a. Camere pentru rabini și soliști/cantori care era recomandabil să fie amplasate în apropierea zonei sacre/estice, cu acces atât din exterior cât și din sinagogă și erau de obicei în număr de două, cu suprafețe de minimum 10 mp fiecare.

f/b. Scările asigurau, în principal accesele dintre pronaos și galerii/tribune. Începând cu reglementările poliției germane din anul 1889, ele încep să se încadreze în reglementările pompieristice: rampe și podeste drepte, rezistență la foc, evitarea scărilor elicoidale sau balansate (lățime în cel mai îngust punct a treptei de 23 cm) etc.

f/b. Garderobele trebuiau să fie diferențiate pe sexe, dimensionate corespunzător numărului de locuri și legate funcțional cu pronaosul pentru bărbați și, la sosirea scării la partea superioară,cu spațiile pentru femei.

f/c. Sala reprezentanților și superiorilor era o sală de ședințe pentru notabilitățile comunității, de obicei înglobată în clădirea sinagogii și amplasată frecvent în partea vestică a clădirii, la nivelul galeriei, beneficiind de acces cu o scară proprie sau de pe scările ce duceau la galerii.

f./d. Grupurile sanitare erau necesare datorită specificului vieții religioase evreiești în care unele oficii durează mai multe zile întregi. Ele erau dimensionate pe sexe și în general erau amplasate în clădire, la demisol.

f/e. Demisolul este oarecum tradițional în sinagogi, cu excepția cazurilor în care condițiile geotehnice sau prezența nivelului apelor subterane îl excludeau. Preceptele specificau prezența apei. În Evul Mediu, sub sinagogă era în mod constant realizată baia femeilor, alimentată cu apă naturală și cu o succesiune anume de bazine. Ulterior, la nivelul inferior s-au amplasat spațiile tehnice, centrala termică și grupurile sanitare.

Alte elemente particulare consacrate pe parcursul edificării sinagogilor.

a. Încălzirea, ventilația și iluminatul.

Se considera că rezolvarea încălzirii, ventilației și iluminatului artificial sunt mai importante în cazul sinagogilor decât în cel al bisericilor creștine întrucât specificul vieții religioase evreiești presupune durate și o frecvențe mai mari de folosire. Curând, centrala termică și cea de ventilație au ajuns să fie amplasate în subsol/demisol, cu exprimarea arhitecturală a coșurilor prin combinarea aceasta cu turnurile de colț sau elementele siluetei construcției.

Iluminatul artificial devine repede important, datorită orarelor de funcționare ale sinagogilor și necesităților funcționale, în principal de lectură, astfel că se trece treptat de la lumânări la gazul de iluminat și electricitate. Problema noxelor și evacuarea gazelor arse se pune timpuriu (soluție intermediară citată fiind încercarea de a evita focul deschis și soluția de a scoate corpurile de iluminat în afara sălii de rugăciune, și interpunerea unui vitraj, experimentate la sinagoga din Berlin și cărora li s-a reproșat scăderea eficienței și randamentului luminos) și de aici preferarea electricității. Pe de altă parte, expresivitatea candelabrelor coroanelor de lumină și aplicelor decorative era deja consacrată în sinagogi și trebuia să se regăsească formal/aluziv în noile soluții.

b. Orga.

Era o dotare care ajunge să fie tot mai des întâlnită în sinagogi, debordând cadrul comunităților reformate și ajungând repede, motivat de o tendință evolutivă de contagiune, să frizeze necesitatea.

Repede, s-a pus la punct o dimensionare a orgii funcție de dimensiunile sinagogii respective și s-au consacrat ca locuri de amplasare cel de deasupra galeriei de la vestul sinagogii sau în spatele chivotului pentru sulurile Torei, în acest din urmă caz pendulându-se între proeminetă afișată vizibil sau mascarea cu o ornamentație în continuarea celei de pe dulap (ca la Strasburg).

c. Detalii și motive decorative.

După Emancipare, simbolurile se particularizează față de cele din edificiile creștine și în conformitate cu preceptele antiiconice (extinse de la reprezentări umane până la cele de vietăți).

Fig. 38: Sinagoga Yeshua Tova din București, str. Tache Ionescu nr. 9. Tablele legii reprezintă punctul focal al fațadei principale, aici într-o reinterpretare Art-Nouveau.

La exterior, cele mai frecvente ajung să fie scutul lui David (hexagrama) și tablele legii pe care Moise adusese cele zece porunci.

Ornamentica se cantonează în stilizarea motivelor vegetale și geometrice și și exploatarea scrisului monumental ebraic (scrisul patratos), cel mai frecvent în frize caligrafice (un obiect de studiu în sine l-ar putea constitui comparatismul cu caligrafia islamică). La est, va fi uzuală scrierea ornamentală a rugăciunii adresate Dumnezeului-părinte.

Ca o reminiscență în sinagogă din epoca templului solomonic era considerată obligativitatea prezenței unei lămpi de veghe care trebuia să ardă deasupra ușii sfintei sfintelor. Cât timp aceasta a fost o candelă alimentată cu ulei, lampa era atârnată cu lanțuri care permiteau ridicarea și coborârea ei; odată cu generalizarea iluminatuui cu gaz și electricitate, lampa a devenit fixă, de cele mai multe ori fixată pe un braț în consolă deasupra ușilor dulapului pentru sulurile Torei.

O prezență împunătoare o constituia sfeșnicul cu opt brațe pentru sărbătoare binecuvântării Hanuca, pe parcursul căreia se aprindea în fiecare zi câte o lumânare în plus, față de ziua precedentă. De cele mai multe ori, lampa de Hanuca prelua modelul menorei, sfeșnicul solomonic cu șapte brațe reprodus pe arcul lui Titus și care, alături de strugure, a fost simbolul ebraic consacrat până la impunerea mult mai recentă a stelei/scutului lui David (prezent până în Evul Mediu atât în arta islamică cât și în cea creștină- friză exterioară la biserică românească din secolul XIII-XIV). Aceasta nu era unica formă, istoria artei evreiești mărturisind o adevărată exuberanță formală în tratarea lămpii de Hanuca. În sinagogă, lampa de Hanuca era amplasată de obicei, pe estrada din stânga sfintei sfintelor, având drept replică sfeșnicul Sabbatului (un sfeșnic metalic mare cu o singură lumânare). În absența acestuia, sfeșnicul de Hanuca se putea amplasa și central. Sfeșnicul pentru ziua morților nu avea nici el un loc precis fixat în sinagogă.

d. Dimensionarea sinagogii.

Se lua în calcul (afirmat, “ca la bisericile creștine”) numărul celor care frecventau slujba, în general maximum 2/3 din numărul enoriașilor, din care 3/5 bărbați (în naos) și 2/5 femei (în tribune/galerie extinsă inclusiv deasupra pronaosului), cu o normă de 0,9 mp/loc și se adăuga suprafața platformelor pentru ritual (cel mai frecvent în estul sinagogii).

Generalități de urmărit într-o finalitate vizând configurația practică și estetică.

După profesorul dr. A. Haupf, sinagoga ar fi cea mai apropiată de biserica evanghelică prin amploarea importanței pe care o are predica în serviciul divin evreiesc. Față de sinagogile anterioare, abia în secolul XIX dimensionarea sinagogilor ar fi fost corespunzătoare ca degajare, alungirea planurilor ar fi oferit suficient spațiu comunităților numeroase iar sinagogile ar fi fost privite ca edificii reprezentative. De aici ar decurge și importanța și frecvența căpătate de motivul cupolei justificat ca avantajând edificiile, mărind cubajul de aer necesar unor servicii divine de lungă durată și îmbunătățind iluminatul natural.

Capacitatea maximă optimă a unei sinagogi a fost apreciată, în această epocă, la 1500 locuri, peste care ar fi fost afectată relația credicioșilor cu solistul/cantorul care intonează rugăciunile, nu s-ar mai vedea bine din orice loc închiderea și deschiderea ușilor dulapului pentru sulurile Torei, ar apărea tentația îngrămădirii locurilor, construcția va deveni prea înaltă și oneroasă.

Sinagoga din Brăila — Fig. 39: Exemplu de aducere a luminii naturale în centrul sinagogii prin intermediul unui luminator cu cupolă – sinagoga din Brăila.

Imperativul iluminării naturale a centrului clădirii ar fi optim rezolvată cu cupolă, luminator pe zona mediană (ca la Berlin), secțiune bazilicală sau tip hală cu tribune.

Se recunoaște o evoluție îndelungată a aspectului și esteticii edificiilor și se afirmă că templul solomonic și clădirile vechi din Palestina nu ar fi avut o formă artistică specifică ci ar fi combinat elemente de planimetrie și expresivitate artistică egipteană și feniciană (față de autorii secolului XIX cei ai secolului XX vor da preponderență ca influențe elementelor mesopotamiene; atitudini de înțeles dată fiind pendularea evreilor în epocă în “semiluna fertilă” între aceste două centre ale antichității timpurii).

Tipic pentru integrarea neologă/reformată este afirmarea viziunii conform căreia renunțarea la practicile sacrificiale/”păgâne” ar fi modificat arhitectura interioară prin admiterea comunității alături de preoți și că liturghia s-ar fi structurat în Evul Mediu în corelare cu cea creștină prin coexistența comunităților de evrei. Ca exemplu este dată sinagoga din Worms, “construcție romanică timpurie cu 2 nave din 6 bolți în cruce, sprijinite pe 2 coloane” în care “Sfânta-Sfintelor este în partea estică, almenorul care stă în mijlocul încăperii bărbaților, intrarea este la nord pentru că partea vestică este ocupată de capelă, la nord-est se află la același nivel încăperea femeilor cu 4 bolți în cruce pe o coloană cu o deschidere în 2 bolți spre încăperea bărbaților fașă de care este separată printr-un parapet”. De o mare fineță și în concordanță cu formele romanicului, portalul și capitelurile de la Worms (1060) ar avea anumite particularități decurgând din execuția lor de către meșteri evrei. Adaptarea artei și arhitecturii evreiești la contextul înconjurător și curentele din epocă ar fi ilustrată și de faptul că după incendiul din anul 1349 încăperea femeilor din sinagoga din Worms a fost reconstruită în stil gotic. În același sens, sinagoga din Praga, manifest înrudită cu cea din Worms, ar fi fost renovată ulterior în mai multe stiluri. În timp ce almenorul sinagogii din Cracovia a fost executat din fier forjat în secolul XV și în stil gotic, cel al sinagogii din Worms executat în secolul XVI ilustreză stilul renascentist. Decorațiile și mai ales obiectele din metal în secolul XVII pentru sinagoga din Hanovra ar fi deja de o diversitate formală și stilistică care ilustrează accelerarea succesiunii configurațiilor formale pe măsură ce ne apropiem de timpurile actuale și o anumită libertate de opțiune și tratare.

În Olanda secolului XVII, climatul permisiv ar fi favorizat construcția sinagogală, sinagoga portugheză din Amsterdam mărturisind asupra influențelor și afinităților cu bisericile luterane și reformate din aria respectivă (sală rectangulara, maiestuoasă și sobră, acoperită cu 3 bolți cilindrice, 4 coloane puternice, tribune cu scări de acces din exterior, halele înconjurătoare, o anume dominare suverană a împrejurimilor).

În secolul XIX se considera că s-a încercat să se dea un stil propriu sinagogilor și că favoruri ar fi întrunit un ciclu de forme orientale arabic-mauritan-persane, fără ca în final să convingă și să instaureze un standard de valoare artistică. Profesorul A. Haupf considera că realizările de valoare, dincolo de sinagogile din Dresda (Semper) sau Kaiserlautern (Levy), ar fi început să se înșiruie după ce sinagogile nu au ambiționat să se singularizeze ci au căutat aderențe cu alte culturi, aprecierea sa mergând spre Oppler care realizase un mare număr de sinagogi (neo)romanice timpurii și (neo)gotice timpurii, fără ca să urmărească manifest “să le dea un caracter specific întrebuințării lor”, aplecare deci spre evul Mediu European și nu spre Orient. Aceeași orientare ar fi stat la baza succeselor acumulat de sinagogile realizate de Creimer, Wolffenstein, Kroger (Berlin) sau Schreiter și Below (Koln). Recuperarea continua, 1872 sinagoga din Karlsruhe (Durm), cu formele Renașterii italiene și, la Danzig (Ende și Bockmenn), cu cele ale Renașterii germane. La Levy, care a realizat multe lucrări în sudul Germaniei, ar putea fi vorba de o pendulare între vocabularul orientalizant (perioada timpurie, Karlsruhe) și cel medieval. Optimismul unor autori, precum Oppler, mergea până la afirmarea manifestă că realizările acestei adevărate epoci de aur a sinagogilor europene din a doua jumătate a secolului XIX vor egala prin monumentalitate și valoare construcția de biserici creștine contemporane în epocă. Să nu uităm că eclectismul secolului XIX recompensa “o corectă utilizare a ordinelor și stiluri” și chiar “centauri” arhitecturali care îmbinau părți tratate în stiluri destul de îndepărtate între ele în timp sau spațiu.

Ca și planimetrie, se constată consumarea tipurilor bazilicale și rectangulare și atacarea planurilor centrale, în corespondență cu evoluția bisericilor reformate (comparație dintre sinagoga din Lindenstrasse Berlin și biserica evanghelică din Wiesbaden). Ultima reticență (pe considerente de “demnitate” arhitecturală), care viza dispoziția radială a băncilor în sinagogi, va fi depășită în secolul XX.

Adoptarea cupolelor va favoriza expresia orientală (Hanovra, Konigsberg, oarecum justificat istoric pentru că de o carieră occidentală a cupolei monumentale poate fi vorba după căderea Constantinopolului și Renaștere). Se consideră că acesta ar decurge și din lipsa de relevanță pentru liturgica iudaică a clopotniței și turnurilor (specifice celorlalte două mari monoteisme) și se dădea ca exemplu ilustrativ în acest sens Noua sinagogă (finele secolului XIX) neogotică din New York.

După Aristide Streja și Lucian Schwarz, în sinagogile de azi Arca Sfântă, denumită și Arca Alianței care adăpostește Sulurile Sfinte (Sefer Tora), reprezintă legământul dintre evrei și Dumnezeu, nișa zidită reprezentând Sfânta Sfintelor din Tabernacolul din deșert sau din Templele succesive din Ierusalim. Spre deosebire de acestea (care mult timp au avut și rolul de sanctuar unic), în sinagogă ar putea oficia orice participant care cunoaște ritul și nu numai preoții. Enoriașii ar fi cei care conduc, printr-un comitet ales din mijlocul lor (al cărui președinte se numește parnas), funcționarea sinagogii, conducătorul executiv (gabai) ocupându-se de activitățile concrete. Condițiile materiale ar fi asigurate de intendent (șameș), iar rugăciunile sunt citite cu voce tare de un cantor (hazan).

Faptul că nu ar exista dogme rigide care să ghideze construirea sinagogilor ar fi generat o diversitate mare a sinagogilor din Diaspora și o luptă continuă între tendințele reformiste și cele conservatoare.

Mărimea sinagogilor ar fi stat la baza unor anume configurații, inclusiv spațiale. În toate cazurile, principiile tradiționale de organizare ar fi vizibile, asimetria ar fi accidentală, volumul sălii mari ar fi dominant și exprimat ca atare, abaterile ar fi extrem de rare. După Aristide Streja și Lucian Schwarz (în România), s-ar putea deosebi trei tipuri de mărimi: mic (chivotul e exprimat într-un mic volum exterior, aidoma unor mihraburi de moschee, iar bima este amplasată în mijlocul încăperii principale), mijlociu (optând în general pentru tipul bazilical cu un etaj și tribune/galerii/balcoane pentru femei) și mare (planuri bazilicale trinavate, două etaje, arce, bolți și cupole, varietate mare a elementelor de fațadă, prezenșa turnurilor și turlelor, comparabile cu catedralele creștine).

În sinagogă s-ar materializa dimensiunea mistică (afirmată în rugăciunea credincioșilor, depozitarea Sulurilor Sfinte și sărbătorile Roș Hașana și Iom Kipur), dimensiunea religioasă (ritualul cultic și manifestările devenite tradiționale), dimensiunea culturală (păstrarea limbii și a cunoștințelor umane), dimensiunea socială (ceremoniile legate de evenimentele esențiale ale vieții- naștere, majorat, căsătorie, moarte) și dimensiunea morală (comportamentul față de oameni, animale, natură).

După Hary Kuller (H. Kuller, I. Kara, Irina Cajal-Marin, L. Benjamin, P. Petrescu, „OBIECTE RITUALE IUDAICE DIN ROMANIA”, Editura Hasefer, București, 1999, 191 pagini, numeroase ilustrații monocrome și color, carte apărută cu sprijinul Guvernului României, Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale), arta evreiască, aidoma iudaismului, ar avea în epicentrul ei sinagoga și chiar și arta “profană” și nu ar putea fi pur evreiască în afara motivului sinagogal-iudaic iar până în modernitate arta evreiască era sinagogală sau nu era defel.

A doua dintre cele zece porunci din Decalog (Exodul, 22, 4-6, “Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor cari sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos de cât pământul. Să nu te închini înaintea lor, și să nu le slujești; căci Eu, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile mele.”) ar fi făcut ca, în afara artelor cuvântului și sunetului, manifestările iudeo-artistice să vizeze obiectele de cult. Pe durata Galuth-ului, arta sinagogală ar fi excelat prin arhitectura sinagogală (incomparabilă însă cu grandoarea Templelor originare) și mai ales în multitudinea obiectelor rituale. În cazul acestora din urmă, ar fi vorba de o lărgire în sfera sacral-estetică în care judecata artistică, fără a face rabat axiologic, ar trebui să-și diversifice criteriile în registrul emoției decurgând din tradiție, credință, jubilare. Notabilă ar fi oprirea transsimbolizării și sacralizării acestor obiecte (ajunsă la un grad superior în hasidism) înaintea pragului reprezentat de idolatrie sau fetișism și pe de altă parte o anume laicizare a lor în masele evreiești unde funcționalitate artistică și socială crește ca importanță în timp. Ar fi vorba de o confluență a arhitecturalului cu pictura, sculptura și decorația incintei.

Abordarea agreată de H. Kuller este culturală-antropologică și arată cum arta sinagogală ar fi iradiat spre arta profană, filtrată de preceptele decurgând din Decalog. Emanciparea și deghetoizarea evreilor ar fi permis realizarea acestora în cadrul artei moderne dar nu ar fi secătuit resursele atrase de Sinagogă, Sărbători, Tanah și Cultura iudaică. În principal, nu se au în vedere manifestările moderne de artă evreiască, ci un univers de artefacte zămislite sub zodia artisticului poporan dar introduse în sfera mai mare a obiectelor sacra-estetice. S-a dorit demonstrarea existenței unei diversități de obiecte rituale, și la evreii din România, cu numeroase similitudini cu arta evreilor în general dar și un nedezmințit caracter local. Bibliografia artei populare evreiești din România fiind foarte redusă, rolul Muzeului de istorie a comunităților evreiești din România (inaugurat la 14 ianuarie 1978) ar fi foarte important în prezervarea și salvarea acesteia ca și unele colecții particulare. Tratarea respectivă este tributară unei grile conceptuale conform căreia există o „platformă continental-iudaică” alcătuită din Galiția, Podolia, Basarabia, Bucovina, Maramureș, Rusia Carpatică și de ce nu?, cele două țări române, la care se adaugă cea de a treia, Ardealul, cuprins și el la rându-i într-o zonă centrală în care intrau Ungaria, Boemia, Moravia, Slovacia, până în Germania.

În afara lumii iudaice, mitologia biblică a Vechiului Testament ar fi populat, ca motiv inspirator, majoritatea pinacotecilor și pânzelor clasice ale lumii.

MEȘTEȘUGARII EVREI.

Este momentul să ne reamintim că dacă realizarea Templului lui Solomon ar fi beneficiat de o asistență tehnică din partea meșteșugarilor lui Hiram, Templul lui Irod ar fi fost cel care a prilejuit deja formarea unor specialiști din rândul elitelor religioase evreiești.

Pe parcursul timpurilor, arhitectura și arta sinagogală ar fi prilejuit o dezvoltare a meșteșugurilor și a corpurilor meșteșugarilor evrei care sunt tot mai mult evidențiate de cercetările actuale, după ce fuseseră ocultate de interdicțiile și limitările la care au fost supuși evreii până la emancipare.

Fig. 40: Detaliu cu rozasa situată deasupra intrării principale a Sinagogii din Fabric, Timișoara. Se remarcă nivelul de rafinament artistic și iscusința meșteșugarilor implicați în realizarea ei.

Pentru țările române, I. Kara a evidențiat importanța acestora și a tratat breslele evreiești și domeniile de excelență specifice (alămarii care realizau sfeșnicele, candelabrele, lămpile de Hanuca, alămurile pentru ferestre, șuruburile pentru velnițe, reparațiile de candelabre bisericești, argintarii/zlătari/cuingii, zidarii, pietrarii, tâmplarii, stolerii, geamgiii, tinichigiii, zugravii, ceaprazarii, caligrafii, broderii, pecetarii, gravorii). Activitatea lor depășea domeniul sinagogal și cu timpul devine notabilă în construcțiile publice, religioase și locuințele din ansamblul societății.

Genurile de artă sinagogală cele mai importante în care s-ar fi afirmat meșterii evrei din țările române ar fi fost: arhitectura, pictura murală, sculptura în lemn, realizarea obiectelor legate de incinta casei de rugăciune.

Arhitectura sinagogală ar fi evoluată în Est de la construcția populară din lemn spre cea urbană de zid.

În zona noastră, o importanță mare ar fi căpătat pictura murală realizată de evrei atăt pentru sinagogi pe pereți și cupole, cu o evoluție de la zugrăveală spre frescă (tematică tradițională: Pe malurile Babilonului, Zidul Plângerii, zodiacul, mormântul Rașelei, stemele celor 12 triburi, soarele, luna, stelele, ornamente florale) căt și pentru biserici de unde și apariția unor teme noi biblice sau folclorice în pictura sinagogală.

Sculptura în lemn s-ar fi păstrat foarte bine fiind cvasiobligatorie cea din jurul chivotului pentru sulurile Torei (motive vegetale, ecusoane, inscripții, vulturi, grifoni, lei, coloane, elemente arhiecturale, triunghiuri etc., o preferință pentru factura barocă, combinarea frecventă a elementelor sculptate din lemn cu ancadramente, coloane, timpane etc. din zidărie), frecventă pe jilțul lui Eliahu consacrat circumciziei (amplasat de obicei în spatele amvonului, lei, grifoni, cartușe, elemente curbe, ornamente geometrice, porțiuni tapisate mai ales cu catifea, tratări diferențiate ale spătarului, picioarelor și cotierelor) și mai cu seamă ca incrustații pe pupitrele de rugăciune ale credincioșilor.

Arta textilelor cu funcții rituale realizate de ceaprazarii evrei și de fetele și femeile evreice era prezentă în: predele și mantele (materiale prețioase- mătase, catifea, brocart ormamentate de ceaprazari cu motive sacre, frecvent festonate) pentru acoperirea ușilor chivotului în care erau depozitate sulurile Torei, învelitori pentru sulurile legii, pungi pentru șalul de rugăciune, pungi pentru filacterii, pungi pentru azima pascală, acoperământuri pentru cozonaci, hupa pentru cununie- elementele textile ale baldachinului, tablou indicând peretele de răsărit- mizrahul, obiecte de uz domestic (fețe de masă, șervete, ștergare), fruntare (perle sau monede cusute pe o bandă textilă), decoruri pe margine șalului de rugăciune, atara.

Sulurile Torei sunt pergamente rulate pe axuri, având la ambele extremități mânere din lemn sau metal și protejate în afara oficiului de o învelitoare cilindrică. Ornamentele Torei cele mai frecvente înregistrate sunt: coroana-Keter et haim și Rimonimul-Țuț/arborele vieții mâner cilindric care îmbrăcau capetele celor două axe de rulare/derulare pe parcursul lecturii și pectoralul-tas care oferea o suprafață interesantă pentru decorație. Sacralitatea Torei este cea care face să apară indicatoarele-Iad pentru urmărirea textului, în general din argint și frecvent sculptate la extremitate ca o mână sau degete.

Candelabrele și lămpile erau realizate în diverse mărimi și complexitate compozițională sau decorativă. Impresionantă este și diversitatea sfeșnicelor. Uzuale erau și aplicele (frecvent formă de inimă sau frunză la baza fixată pe perete și motive animale/păsări pe brațul consolă).

O categorie specială de recipiente o constituiau cele conținând mirodenii, cutiile de ofrande, cănile pentru abluțiuni, paharele și pocalele de vin. Formele merg de la simplu la complex și ornamentică exuberantă.

Tehnicile de execuție pentru obiectele rituale iudaice din metal sunt foarte diversificate: ciocănire, presare la rece, cizelare, topire, filigranare ca și materialele în care sunt transpuse (tinichea, feronerie, aliaje albe, bronz, alamă, cupru, argint).

Din Evul Mediu și până în secolul XVIII, în anumite zone s-au introdus impozite pe lumânări, ceea ce a făcut ca în comunitățile respective să se raționalizeze iluminatul iar sfeșnicile și lămpile să fie tratate funcțional și nu pur decorativ. Pe de altă parte, în iudaism mistica luminii este un element important (sublimat până în creația artiștilor moderni), opaițul veșnic era o permanență iar friza lumânărilor avea o încărcătură simbolică.

Fig. 42: Candelabru – Templul Coral din București

OBIECTE DE ARTĂ RITUALĂ EVREIASCĂ:

O enumerare alfabetică uzuală în majoritatea lucrărilor consacrate domeniului (indiferent dacă sunt anonime sau înglobate în volumele unor autori) prezintă:

ACT DE CĂSĂTORIE (Ketuba, Kesibe). Erau de obicei caligrafiate și decorate cu desene colorate. Dacă în România el ar fi fost specific apartenenților la comunitățile sefarde, o răspândire mare ar fi cunoscut în zona islamică și Europa occidentală și centrală.

AMULETĂ. Putea fi realizată din metal (inclusiv plumb), hârtie. decupaj sau colaj (ca și obiectul “șeviti”) și conținea un text caligrafiat, ornat dacă permitea suportul cu elemente executate în tuș și colorate. Localizarea tradițională era în sinagogi sau camera lehuzelor, azi fiind frecventă în muzee. I. Kara îi asociază și o conotație etnografică.

AMVON (almenor, bimah, balemer). Unul din cei doi poli ai sinagogii, estradă cu amplasare variabilă funcție de rit sau comunitate, cea mai frecventă și tradițională fiind cea din centrul naosului. Funcționalitatea cerea, în principal, o masă pentru lectura sulurilor din pergament ale Torei. Decorația este extrem de variată atât în timp cât și în spațiu, comportând adeseori coloane sau grilaje și sculpturi. Balustrada sublinia utilitarul cu o decorație care îmbina elemente simbolice, ornamente, culori.

APLICĂ (hese). Corp de iluminat fixat în perete, cu unu sau mai multe brațe în care tradițional se fixau lumânări. Cele mai uzuale materiale erau alama sau bronzul iar motivele decorative consacrate: diverse animale, păsări, flori.

ARĂTĂTOR -vezi INDICATOR.

ATARA (ature, oțara). Bordură decorativă (brodată, țesută sau lucrată de ceaprazari din fir și șnur metalic) cusută la marginea superioară a Talesului de rugăciune.

BALDACHIN pentru cununii –vezi HUPA.

BĂTĂTOR sau VESTITOR (kloper). Folosit în sinagogi pentru a cere să se facă liniște pentru a se putea face unele anunțuri. O lopățică de lemn cu crestături și o perniță din piele cu ținte umplută cu câlți.

BRODERIE LUCRATĂ DE GOSPODINELE EVREICE. Putea avea un scop ritual, etnografic sau domestic, de unde unele modele proprii unor zone și tipuri de comunități.

CANDELABRU (de obicei din alamă). În general alcătuit din elemente curbe, ornamentate cu motive florale, păsări, lei. Este unul din obiectele în care se pot studia comparativ elemente din cele trei mari monoteisme.

CATASTIF (pinkas, pinkes). Proprii unor frății, bresle, asociații, asociau caligrafia cu elemente grafice elaborate.

CÂRÂITOARE (gragher). Era folosit la pronunțarea numelui lui Haman, în timpul citirii Meghilei Esterei. Utilizare a unui principiu mecanic, cunoscută și în alte religii.

CHIVOT (Aron Kodeș, Koideș). Dulapul bogat ornamentat și sculptat folosit pentru păstrarea sulurilor Torei. Amplasat spre Ierusalim (de obicei pe peretele estic al sinagogii) era mobil în perioada începuturilor ritului sinagogal. Era elementul care concentra finisajele și materialele cele mai prețioase și aici erau frecvente coloanele sculptate, canelate sau torsadate și suținând frontoane bogat decorate.

COROANA (Keter, Kroin). Piesă decorativă montată la extremitatea superioară a celor două axe pe care se rulează sulurile sfinte ale Torei (Pentateuhul). Datorită importanței simbolice, a prilejuit utilizarea materialelor prețioase (metale și pietre), semiprețioase sau aspectuoase și a prilejuit tratări rafinate.

CUPĂ DE KIDUȘ (Kos, beher). Folosită pentru rugăciunea de binecuvântare a vinului la sărbători și festivități. O mare diversitate dimensională, formală (volumetrie și decorație), de execuție și materială (de obicei bronz, alamă, argint, frecvent poleite).

CUTIE DE MIRODENII (hadas, hudesl, pișke). Recipient pentru mirodeniile (cuișoare, scorțișoară etc.) utilizate la ritualul de sâmbătă seara. Formele cunoscute sunt extrem de variate (clopotniță. floare, ovoid, pasăre, pește, rodie, între exemplele românești este citată chiar și o locomotivă) ca și materialele (argint, aramă, lemn etc.) și tehnicile folosite (presare, inclusiv ornamentarea, filigranare, strunjire etc.).

CUTIE PENTRU ERTOG (numită uneori în românește “Cuști”). Este vorba de o variantă de chitră (pară) folosită pe timpul sărbătorii de toamnă Sucot. Morfologia formală înregistrează sfera, ovoidul, para, cubul, sarcofagul. Materialul predilect este metalul dar sunt cunoscute și exemplare din lemn de măslin. Motivele decorative cele mai frecvente ar fi vederi tradiționale precum Mormântul Rașelei sau Zidul Plângerii.

CUTII DE LEMN SCULPTAT. Astăzi obiecte de colecție, folosite inițial pentru păstrarea valorilor (acte, bijuterii etc.).

DANTELĂRIE. Marcată în general de localizare si spiritul epocii. Se aplica pe marginile obiectelor textile: fețe de masă, șervete, cearceafuri, rufărie de corp și de pat, mânecuțe, gulere, jabouri.

ET CHAIM. Vezi Rimon.

FLORI, LANȚURI DE HÂRTIE, DECUPAJE DE HÂRTIE COLORATĂ. Utilizate la împodobirea colibei/suca la sărbătoarea de Sucot sau a locuinței la Rusalii.

FORME DE LEMN. De obicei ornamentate, în ele se confecționau capacele pentru coptura de Purim cu amestec de nuci fierte în miere.

FRUNTAR (șterntichl). Frecventă până în secolul XIX, era o bandă împletită din fire textile sau metalice ornamentată cu monede sau perle și care se purta pe frunte, fiind fixată prin legarea după ceafă cu șireturi.

HUPA (hupe). Denumește cununia evreiască dar și baldachinul (brodat de obicei cu textele unor binecuvântări și simboluri pe catifea sau atlas) sub care au loc nuntile evreiești. Ca șì element de arhitectura interioara sau de mobilier, Hupa a evoluat de la camera nupțială din ceremonia religioasa a nunții propriu-zise ”nisuin”(”cele șapte zile de Hupa”) spre un baldachin, simbolic extrem de decorat care poate fi fix, în interiorul sinagogii (după 1800), sau mobil pentru celebrarea ceremoniei în aer liber în curtea sinagogii (tradițional, din antichitate și până în evul Mediu, în curte, dar chiar și în interiorul sinagogii atunci când nu există sală pentru oficierea căsătoriilor). Elementul textil (acoperiș din mătase sau catifea brodat cu fir de aur și montat de obicei pe patru picioare) este adeseori combinat cu elemente de lemn sau metal.

INDICATOR (iad). Arătător pentru urmărirea textului Torei pe durata lecturii din cadrul serviciului religios. Forme și materiale diverse, de la simplu bețișor cilindric sau plat cu vârf ascuțit până la sceptru terminat cu o mână cu un deget arătător hipertrofiat și de la lemn până la fildeș, metal, combinații ale acestora și decorații sculpturale sau cu pietre semiprețioase. Când nu era folosit, era agățat de eț chaim, ca un element ornamental.

INEL pentru prosop de sinagogă. Fixat de un susținător prevăzut în perete și confecționat de obicei din alamă. Ornamente din linii curbe sau cu motive florale sau animale (cel mai frecvent cerbi și păsări).

ÎNVELITOARE pentru pâinea de sâmbăta sau sărbători (haledekl). De obicei de formă dreptunghiulară, brodată în fir de culoare roză cu textele unor formule de binecuvântare și ornamente (de obicei sfeșnice, pâini împletite etc.).

JILȚUL LUI ELIAHU. Folosit pentru ceremonia circumciziei. De obicei bogat sculptat, combină frecvent și elemente textile.

KEHARA. Farfurie de Pesah pentru alimentele rituale din această seară (ou, carne, hrean). Frecvent de formă ovală.

LAMPA DE HANUCA (Hanukia, Hanuke-lempl). Folosită în cele opt seri ale sărbătorii Macabeilor din luna decembrie, de unde și configurația cu opt brațe față de cele șapte ale Menorei. Materiale (argint, alamă, bronz, tinichea), tehnici (ciocănire, filigran, repousse ș.a.) și ornamentație diverse.

MANTELA (ketonet toire-mantele). Învelitoare de formă cilindrică a sulurilor Torei. De obicei din catifea brodată cu fir în motive tradiționale (Tablele Legii, texte sacre, lei contrapuși, coroană, vulturi etc.). Askenazii agățau de ea o platoșă ornamentală- Tas.

MEGHILA. Textul “Meghilei Esterei” caligrafiat pe pergament. Frecvent bogat ilustrat sau enluminat și păstrat în toc de lemn sculptat sau argint decorat.

MENORA. Candelabru cu șapte brațe, amplasat mai ales pe pupitrul de rugăciune. De obicei confecționat din alamă, bronz, metal alb.

MEZUZA. Teacă din lemn, metal, sticlă sculptată, cizelată, gravată diversificat în care se plasa mezuza propriuzisă- un pergament pe care era caligrafiat crezul iudaic “Șema Israel” și care se fixa pe canatul ușilor, marcând casa unui evreu.

MIZRAH (șeviti când era amplasat vertical pe pupitrul de rugăciune din fața oficiantului). Marcarea peretelui de răsărit (spre Ierusalim) din sinagogă sau locuință cu un obiect, grafică (desen, tuș, colorat, decupaj, colaj) sau broderie pe canavas.

PECTORAL (tas). Table de metal (cizelate sau gravate cu variate motive artistice și uneori datate) prinse cu un lanț peste mantela care îmbracă Sulurile Legii.

PIATRĂ TOMBALĂ (mațeva, mațeive). Dimensiunile, proporțiile, sculptura, caligrafia, simbolica sunt diferite în timp și spațiu.

PÂINEA ÎMPLETITĂ pentru anume sărbători sau sâmbătă, cu anume ornamente geometrice su păsări din aluat peste împletiturile etajate.

PORTRETE. Realizate cu respectarea prescripțiilor din literele unor texte biblice sau talmudice pentru perpetuarea memoriei unor rabini, filantropi sau alte personalități devenite celebre.

PREDELA (parohet, parihes). Cortina de catifea, atlas, brocart (încadrată la partea superioară cu o cortinetă scurtă prinsă pe un suport de metal în formă de arc de cerc) brodată cu texte (adeseori litere decupate din foi de argint), numele donatorilor si data donarii și motive tradiționale care acoperă Chivotul pentru Sulurile Legii.

PUNGA PENTRU AZIMĂ (mațe-zekl). Din catifea, atlas, pânză sau canavs brodate cu binecuvântări, motive decorative (frecvent flori) și având trei compartimente, era folosită în ceremonialul primelor două seri de Pesah.

PUNGA PENTRU FILACTERII (tefilin, tefilin-zekl). Din catifea sau atlas brodate cu numele logodnicului și data sau din fire de lână, mărgele, solzi, era confecționată de obicei de logodnică.

PUNGĂ PENTRU TALESUL DE RUGĂCIUNE (tales-zekl). Asemănătoare cu punga pentru filacterii dar de dimensiuni mai mari și cu o familie de motive ornamentale diferită.

PUPITRU DE RUGĂCIUNE (amud, umed). De obicei din lemn sculptat, având pe panoul din față piesa de grafică șeviti și luminat cu sfeșnice (de obicei din alamă și extrem de încărcate formal).

RIMON (țuț, eț chaim). Ornament metalic (de obicei perechi și în formă de turn sau clopotniță) pentru capetele (superioare) ale axei pe care se înfășura sulul sacru de pergament al Torei. Askenazii ar fi avut preferințe pentru forma de coroană sau măr iar sefarzii pentru cea de coif.

SFÂRLEAZA (dreidl). De obicei cub sau paralelipiped cu axă ornat cu patru litere, turnat din plumb sau lucrat în lemn.

SFEȘNICE (menora laichter). De o mare diversitate formală și ornamentală, erau folosite atât în sinagogă cât și acasă și de obicei erau confecționate din alamă, bronz, metal alb, argint.

STEGULEȚE. Confecționate din benzi de hârtie colorată împletite în modele geometrice, erau folosite în seara de Simhat Tora (deghel fun feindl).

ȘEVITI. Mic text ilustrat (tuș, pictură, decupaj, colaj din hârtie) amplasat pe toate pupitrele de rugăciune.

TABELĂ DE POMENIREA MORȚILOR (jurțai tuvl). Prezintă caligrafiate pe hârtie datele, corelate între calendarul evreiesc și cel universal, de comerare anuală a morții unor rude apropiate.

TABELA DE SEFERA (sfire parmet). Folosită în cele șapte săptămâni dintre Pesah și prima zi de Rusalii. De obicei ornate cu motive geometrice și uneori colorate.

VASELE DE ALAMĂ ȘI ARAMĂ PENTRU ABLUȚIA RITUALĂ. Cană, lighean, rezervor de apă amplasate la intrarea în sinagogă sau vasele se acasă și pentru bucătărie. Au cunoscut o mare varietate formală și de tratament.

ZUGRĂVEALA SINAGOGILOR. Deosebit de intreresantă și diversă sub aspect conceptual și formal, mergând până la frescă și punând mari probleme de reconstituire în cazul sinagogilor vechi.

Prelungirea domestică a cultului ar fi cea care generază alte obiecte sacrale de largă răspândire în locuința fiecărui evreu precum: cupele mari și mici pentru binecuvântarea vinului sau rachiului (alamă, argint, extrem de diverse și cvasiobligatoriu gravate), vasele folosite în gospodărie cu ocazia diferitelor ceremonii (în general influențate de spiritul locului), cutiile de mirodenii-hadas pentru ceremonia Havdala, sfeșnicile pentru binecuvântarea lumânărilor, cănile pentru abluțiunea rituală, ligheenele, tacâmurile pentru mesele rituale, ansamblurile de obiecte pentru ceremonia de Seder, arta micilor țesături rituale (săculețe pentru azimă, acoperămintele pentru diverse forme de coilici, trăistuțele pentru filacterii, pungile pentru șalul de rugăciune, pungile pentru păstrarea azimei rituale, șervetele de acoperit cozonacii, tablourile Mizrah, tabacherele, fruntarele).

Grafica, decupajul și colajul s-ar fi materializat în foile de titlu și paginile diferitelor catastife, decupajele pentru Șavuot și Sucot, gravurile din hagada, grafica de izkor cu zilele de deces ale rudelor, exemplarele de șeviti, grafica pe sticlă, caligrafia scribilor sofrim pe pergamentele Torei și Meghiloturilor.

ORNAMENTICA/ MOTIVE DECORATIVE EVREIEȘTI.

Din antichitate, simbolurile cele mai frecvente erau menora, chivotul legii și ciorchinele de strugure. Dacă menora este cea mai frecventă, chivotul ocupă mai frecvent poziția din centrul compozițiilor decorative. Elemente decorative evreiești vor fi combinate, de altfel, în alte reprezentări religioase- mai ales în creștinismul timpuriu.

Dintre ornamentele-simbol folosite la lăcașurile de cult amintim: unele tradiționale și care se întâlnesc atât la interior cat si pe fațadă:

Coroana (keter) evocând cele trei coroane (a Torei, a preoților și a dominației) si devenind frecventă din secolul al XIX-lea deasupra nișei Torei.
Simbolul Kohanitilor-Mâna binecuvântătoare, evocare a epocii templului din Ierusalim când funcția preoțească putea fi îndeplinită doar de reprezentanții acestui trib.
Motive viticole: ciorchine, frunza sau vrejuri de vita de vie, apărute în antichitate asociat bogăției Canaanului, consacrate în Evul Mediu și transpuse în secolele XIX-XX până pe vitralii.
Ramura de palmier, simbolizând viața și închinarea in fata divinității, componenta a buchetului ritual de la Sărbătoarea corturilor, întâlnită în tratări independente sau compoziții perpetuate până la vitraliile mai recente.
Salcia ca expresie a iertării păcatelor (în buchet) sau a persistentei și obstinației vieții (crengile tăiate care dau mlădițe noi).
Etrog/chitra- simbol al fructului prin excelență și component al buchetului ritual.
Ec Hajjim/Pomul vieții, un copac ce-și întinde ramurile ca simbolistică a vieții, a omniprezenței rădăcinilor și în același timp apare frecvent pe bagheta ce susține sulurile sfinte ale Torei și ca nume al acesteia (Moise I.3:24).
Animale predilecte sunt: Leu- tribul lui Iuda (“pui de leu”, Genesa 49:9, viziunea lui Ezechiel), frecvent pe tablele lui Moise si pe perdeaua ce acoperă Tora, amulete, lampă de Hanuka, cutii din fildeș, mozaicuri de pardosea în sinagogi, pietre tombale, mâner de indicator, decupaje din hârtie, scrieri micrografice în formă de leu, broderii; Cerbul-pe perdele ce acoperă Tora; Vulturul-rege al păsărilor, relativ mai puțin frecvent. Este consacrată sintagma “Puternic ca leopardul, iute ca vulturul, agil ca și căprioara, curajos ca leul” și reprezentările celor patru animale.
Cerul albastru cu stele de aur, simbol al facerii lumii, este consacrat în ornamentarea cupo1elor, baldachinelor, a nișei ce adăpostește Tora și devenind deosebit de frecvent în secolele XIX și XX, razele aurii subliniind ideea de geneză.
Tablele legii/uniunii, prezente în general deasupra intrării, sunt utilizate din ce în ce mai frecvent din secolul al XIX-lea, asociate compoziției axiale a fațadei (mai ales deasupra intrării sau în vârful eventualului pinion) sau, din secolul XX, decorării interiorului.
Menora- candelabrul cu șapte brațe este întâlnit în zona mesei de rugăciune, în cele patru colțuri ale almenorului, pe fațadă. La Hanukka lampa utilizată are 8 brațe. Opaițele amintirii sunt aprinse de Yom Kippur, amintind în sinagogi pe cei morți. Opaițul veșnic este cel suspendat în fața chivotului, fără formă definită, lăsând libertate unor tratări decorative formale.
Alfabetul ebraic asociind literelor si o anumita valoare numerica, simbolistica inscripțiilor poate fì extrem de subtila si chiar ierarhizată. Inscripțiile conțin frecvent citate din Tora sau cântece religioase tratate decorativ, locurile predilecte fiind la intrare și ca frize pe dulapul pentru sulurile Torei. Un element frecvent este notarea datei înălțării sinagogii pe fațadă.
Zodiacul, cu semnificație astrală, a apărut încă din antichitate fiind frecvent reprezentat în mozaicurile de pardoseală.

Între timp numeroase sinagogi au încetat sa mai funcționeze ca și comunități și aceasta face ca patrimoniul artistic religios aferent să devină extrem de vulnerabil.

Steaua/scutul lui David reprezintă în genere o preferință askenază, utilizată la decorațiuni parietale, dar și la capiteluri, mobilier. Cele două triunghiuri echilaterale sunt împletite și există o adevărată simbolistică asociată acestui simbol prezent pe zidurile sau eventualele turnuri ale majorității sinagogilor din Europa și America. Simbolul a fost utilizat și de celelalte două monoteisme dar cu timpul acestea l-au abandonat (în creștinism a evoluat spre pentagramă iar în islamism spre octogon) și el “i-a rămas poporului evreu”.

Prezențe au fost înregistrate în Biblie (Numeri 24:17), la Nabateeni sec.I î.e.n., la ruinele irodiene din Iudeea- Beth El și Capernaum, mormînt din Taranto sec. VI, Cairo sec. X, text masoretic datat 1299, Yemen 1409, amulete cabalistice din sec. XIII, la Karaiți, simbol al comunității din Praga în sec. XIV, Seder tefilot 1512, verset menționând “Domnul ca un scut” în 1553, pietre tombale din Boemia 1656 și Viena, blazonul baronului Rotchild la Viena 1822, însoțitor al semnăturii lui Heine, utilizat de sioniști cu inscripția Zion în centru între sec. XVIII-XIX, la așezarea Richon le Zion în 1884, organizații din SUA 1891. În august 1933 la congresul sionist din Praga a fost creeat steagul, prin combinarea cu dungile paralele de pe șalul de rugăciune Tallith. Naziștii au impus purtarea stelei iar în 1948 simbolul infamant a devenit stemă și simbol al Israelului și comunităților de pretutindeni. Deși nu e canonizată ca simbol religios, Moses Rosen o purta cu predilecție. Există o multitudine de semnificații și o adevărată simbolistică asociate: relație creator-creație; triunghiul ascendent: cohanim-leviți-poporul obișnuit, iubire-lege-grație, Tora-lege-mulțumire, Domn-inimă-intelect, Dumnezeu-Tora-popor; cele 6 vârfuri: Creator-înclinare divină-lege-om-mulțumire-înclinare rea, 1-2-3-4-5-6 și shabbat în centru, cunoaștere-înțelepciune-sfat-credință-autoritate-înțelegere, Iosif-Abraham-Moise-Iacob-Aron-Isaac și David în centru, teoretic-economic-estetiă-social-politic-ascetic etc.

Pentagrama era numită Steaua lui David în Evul Mediu și exista încă din perioada primului Templu, fiind semn oficial regal în Regatul lui Iuda (prezentă ulterior pe steguri: Maroc, China, USA, Babilon, Chaldeea, Parlamentul European, Siria, Turcia, Egipt, URSS).

După Moshe Carmilly, “cu mult înaintea apariției ei pe arcul lui Titus, Menora a fost gravată pe monede sau pictată în sinagogi, sarcofage (precum am văzut în cazul necropolei de le Beth-Shearim), catacombe, pietre funerare, fresce, lămpi-Hanuka, amulete și inele. Mai târziu a apărut pictat și în manuscripte din Portugalia, Franța, Spania. Nu Steaua lui David, ci Menora a fost cea care a devenit simbolul etern al poporului evreu. De la izgonirea evreilor și până la reîntoarcerea lor pe pământurile de baștină, Menora a devenit emblema oficială a Israelului. In cursul secolelor următoare (IV-VIII), națiunea evreiască, pierzându-și independența, nu ar fi putut să continue activitățile în cadrul artelor plastice”.

Creativitatea artistică evreiască s-ar fi manifestat totuși în pardoselile-mozaic găsite în sinagogi în Palestina. Cercetările arheologice din Israel au dat la iveală multe astfel de pardoseli (la Hamath, lângă Tiberias, sec. IV; la Naaran, lângă Ierihon, sec. VI; Beth-Shean, sec. Vl; recent la Sepphoris). Cel mai frumos mozaic dintr-o sinagogă ar fi fost cel descoperit în 1929 la Beth Alpha, în apropierea munților Gilboa și Tabor. Bazele sinagogii s-ar fi pus în timpul împăratului Iustinian II. (518-527). “Este înscris aici și numele artiștilor: Marianus și fiul său, Haninah. Centrul pardoselii este Soarele, cu față umană, înconjurat de cele 12 semne ale zodiacului cu nume evreiești (Aryeh, Keshet, Moznayim, etc.). In cele patru colțuri sunt figuri de femei, care simbolizează cele patru anotimpuri (tekufat Nisan, Tamuz, Tishri, Teveth). In partea de jos a zodiacului este reprezentată scena sacrificiului lui Isac. Arca, lumina eternă și Menora cu trei picioare, care au devenit laitmotive ale artei evreiești, sunt în centru”.

În această descendență, nu ar fi fost o întâmplare că Marc Chagall, care a făcut tapițeria Knesset-ului (parlamentului), pe baza istorisirii Exodului, a pus Menora pe peretele și pardoseala-mozaic a acestuia.

Arta iudaică figurativă ar fi stat sub imperativul interdicției biblice de a nu creea obiecte în formă de om sau animal destinate a fi idoli (Exodul 20-4: “Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai jos decît pământul”).

În anumite perioade, această interdicție se extindea atât asupra figurii umane cât și asupra reprezentărilor de animale: mamifere, păsări reptile (Islamul se exprimă în sensul că cel ce a recurs la aceste reprezentări va fi obligat să le dea viață). Pe de altă parte, în Biblie există cca. 120 nume de animale (funcție de criteriile de excludere a sinonimelor lor).

În anumite zone și pentru anumite perioade aceste rețineri au fost depășite și, ca urmare, imaginile de animale definesc arta evreiască (cămile, vite, cîini, pisici- numai în aria egipteană, capre, măgari, catâri, maimuțe, elefanți, păuni). Animalele figurând în alegoriile biblice capătă valoare de simbol și se regăsesc, ca atare, și în lista noastră de motive decorative evreiești.

Arta sinagogală a cunoscut însă și momente de permisivitate ca pictarea pereților (tradiție consacrată la Dura Europos), mărturiile din Talmud despre rabinii din Nehardea și Babilonia care se rugau în sinagogi cu statui umane (rugăciunea publică nelăsând loc suspiciunii de idolatrie), unii rabini care acceptau mozaicuri și picturi etc. De aceea, ideea impactului succesului islamului, văzut ca răsplată pentru ascultare, asupra rigorii periodic regăsite din celelalte monoteisme și revigorării antiiconismului prin contagiune a făcut suficienți adepți până acum.

Arta sinagogală are o virtute învăluitoare, proiectând lăcașul de cult în afara construcției propriu-zise.

Anexa 1:
LITURGICA SINAGOGALĂ

Arhitecții sucombă prea adeseori tentației de a aborda arhitectura religioasă ca “un frumos gest arhitectural personal”, mai degrabă adecvat expresiei arhitecturale contemporane în epocă sau preferințelor proprii decât liturgicii religiei pe care trebuie să o servească. Cel mai evident rezultat al acestei autonomizări a arhitecturii este, în zilele noastre, tentația comunităților de a-și realiza edificiile religioase fără arhitecți sau cu arhitecți “complezenți” până la abjecție. Înainte de a ne lamenta pe marginea acestei stări de lucruri, altfel regretabilă, trebuie să examinăm însă și câți dintre arhitecți se ridică la un nivel de autoexigență și cunoaștere minimă a liturgicii specifice în desenarea acestui gen de edificiu, comparabil celui relevat de cărți precum Partida de biliard de la ora 9 ½ sau Bietul Ioanid și Scrinul negru. O asemenea abordare voluntaristă este cu atât mai neproductivă într-o lume “a cărții sfinte” și care, funciar „popor al cărții”, este puțin pregătită să accepte arhitectura ca și carte secundă a popoarelor. Paradoxal, ea are conceptual mai multe șanse, în cazul unei abordări minimaliste, tocmai în fața celor care fundamentalist consideră că sinagogile nu ar fi edificii consacrate (precum bisericile) și că orice loc salubru și onorabil poate deveni sinagogă, esența acesteia nefiind materialitatea zidurilor și arhitectura interioară/exterioară ci rugăciunea, devoțiunea și pietatea membrilor comunității pe care o adăpostesc.

Abia după emancipare evreii au intrat manifest în competiția arhitecturală dintre monoteisme (“Am văzut în Franța un templu magnific. Eforturile făcute pentru ca decorul exterior să fie remarcat erau ireproșabile…Dar la edificarea întru fervoare mi se părea că nici nu s-au gândit. M-a încercat bănuiala că tot acest decorum exterior n-a fost aranjat decât în scopul ca non-israeliții, aduși de hazard în sinagogă, să nu mai poată repeta vechiul reproș despre dezordinea ce ar domni în sinagogi; dar pentru israelitul căutând reculegerea, să se roage într-adevăr, să-și reprezinte misiunea sa de om de bine și israelit, nimic nu e făcut.”, spunea la 2 august 1865, Samuel Hirsch, mare rabin al Luxemburgului; “Nu este totul să clădești un templu, nici chiar să epuizezi, pentru a-l înfrumuseța, resursele artei și bogățiile luxului, dar trebuie să veniți adeseori să vă recăliți în rugăciune și aceasta este maniera cea mai bună de a o înfrumuseța”, se exprima în 1874 marele rabin Zadoc Kahn într-un discurs în sinagoga din rue de la Victoire- cf. Maurice-Ruben Hayoun și Dominique Jarrasé, Les synagogues, PUF, Paris, 1999, p. 28-29).

În opinia noastră, arhitectura și arta sinagogală nu pot fi abordate ignorând liturgica și, provenind dintr-un mediu exterior, înțelegem cu atât mai mult să recurgem la medierea unor surse autorizate care tratează acest domeniu. De aici și abundența citatelor și referințelor și a fragmentelor de text marcate cu “după…” sau “ar fi...” din textul de față dar și transcrierile diferite din diversele surse autorizate pe care le cităm astfel tocmai pentru a putea fi identificate și nu a da impresia că am fi inovatori sau descoperitori într-un domeniu deja canonizat până la a da impresia de standardizare. Aportul nostru vizează geneza expresiei arhitecturale a monoteismului materializată în sinagogă și nu expres istoria evreilor, liturgica evreiască sau istoria generală a artei și arhitecturii evreiești.

După Hayoun și Jarrasé, foarte mulți evrei ar face în mod tradițional distincție între “sufletul sinagogii” (inefabil legat de viața comunității) și fastul de aparat care ar putea cauza o dezafectare crudă a acestui loc prestigios. De aceea, Jarassé cita dintr-o enciclopedie din secolul XIX: “Sinagoga este locul de celebrare a ceremoniilor cultului israelit…În fapt, orice spațiu care poate adăposti o adunare poate conveni” și sublinia că, aidoma tuturor religiilor, rugăciunea este o obligație ardentă în iudaism.

După șef rabinul Moses Rosen (ESEURI BIBLICE, Editura Hasefer, București, 1992), sinagoga nu ar fi numai o biserică, ci în primul rând casa adunării obștii (Beit-Haknesset) de când Beit-Hamikdaș/ sanctuarul central a fost distrus, funcționalitatea fiind garantată de asigurarea reunirii minianului. Al doilea nume purtat de sinagogă ar fi cel de Beit-Hamidraș/ lăcaș de învățătură, aceasta desfășurându-se zilnic între ruga apusului de soare- Minha și cea a înserării- Mariv. Spre deosebire de biserică, în sinagogă nu ar exista preoți care să se roage pentru sau în numele credincioșilor ci fiecare om are o relație nemijlocită cu Dumnezeu iar oficiantul nu ar face decât să repete cu glas tare ceea ce fiecare a rostit în ruga sa personală. Faptul că în sinagogă au loc mese rituale nu ni se pare însă așa de deosebit de agapa rituală prezentă și în alte rituri.

După publicațiile Federației Comunităților Evreiești (Mozaice) din România (FCE), chiar și Biblia, ca și carte de temelie a iudaismului, poartă diferite denumiri în ebraică: Sefer Hasefarim (Cartea Cărților), Kitvei Hakodeș (Scrieri Sfinte), Mikra (ceea ce se citește), Tanah (inițialele cuvintelor Tora, Neviim și Ketuvim). Tora cuprinde cele cinci cărți ale lui Moise: Geneza/Bereșit, Ieșirea din Egipt/Șemot, Cartea jetfelor/Leviticus/Vaikra, Numeri/Viața în Deșertul Sinai/Bamidbar și Deuteronomium/Cuvântul lui Moise către poporul lui Israel/Devarim. Cărțile profeților îi grupează în: primii profeți (Iehoșua, Judecători, Șemuel și Regi) și ultimii profeți (Ieșaia, Irmiahu, Iehezkel și Trei-Asar/cartea celor doisprezece profeți). Scrierile alătură: psalmii, proverbe, Iov, cele cinci meghilot (suluri), Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Ecleziastul, Ester, Daniel, Ezra, Nehemia, Cronicile.

În secolul I e.n., adunarea învățaților din Iavne ar fi hotărît care scrieri din Biblie pot fi considerate sfinte astfel că textele din Septuaginta (traducerea greacă) ce nu se regăsesc în Biblia ebraică sunt considerate apocrife.

Șema, Israel! nu ar fi o rugă în sensul solicitării către Divinitate ci o proclamație a credinței în unicitatea creatorului. După publicațiile FCE, textul în românește sună astfel:

“Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este unul singur. Lăudat fie numele glorioasei Sale împărății în vecii vecilor!

Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul tău și din toată puterea ta. Și să fie aceste cuvinte, ce Eu ți le poruncesc astăzi în inima ta. Și să le întipărești în mintea fiilor tăi, și să vorbești de ele când stai în casa ta, când umbli pe drum, când te culci și când te scoli. Și să le legi ca semn de mâna ta și să-ți fie ca un fruntar între ochii tăi. Și să le scrii pe usciorii casei tale și pe porțile tale”.

După Hayoun și Jarrasé, concretizarea formelor fixe de astăzi a rugăciunilor evreiești s-ar fi realizat pe parcursul a multor secole. Și mai mult ar fi durat acest proces în cazul părților non statutare și pentru poezia sinagogală- piyyut, care s-ar datora aportului spontan al oamenilor simpli (înțelepții ar fi reglementat prin reguli modul prin care prin cerere personală se puteau introduce “noutăți” și de către cei care nu aparțineau castei sacerdotale) și erudiților uniți prin pietate, aceste creații fiind apoi canonizate de către “ghizii spirituali ai generațiilor” respective. O variabilitate a rugăciunilor ar fi fost înregistrată atât în cele optsprezece binecuvântări shemone esré din tefilla cât și în birkat ha-mazone recitată după masă.

După publicațiile FCE, ordinea rugăciunilor (Sidur-ul) ar fi fost fixate definitiv din primele secole ale erei noastre și, deși puține creații literare ar mai fi fost admise ulterior, în Evul Mediu rugăciunile cotidiene au fost completate cu creații poetice Piiutim (poezii sinagogale) care au fost categorisite după locul ocupat în ordinea rugăciunilor, subiectul tratat, metrica adoptată. O parte din acestea au fost incluse în Machzorim, astfel că fiecare comunitate avea câte un Machzor- carte de rugăciuni pentru sărbători care respectau cu strictețe arhitectura Sidurului (carte de rugăciuni) intercalând numai la unele capitole unu sau mai multe poeme.

După Hary Kuller, rugăciune evreiască s-ar fi dezvoltată de pe timpul Templului din Ierusalim, când “jertfa buzelor” ar fi înlocuit “jertfele altarului”, și până la fixarea formelor actuale din secolul XIV. Pe această durată, nucleului inițial (în general Psalmi și capitole întregi din Biblie care lăudau pe Domnul), sfințit prin tradiție, i s-ar fi aplicat adaosuri. Termenul de rugăciune ar fi impropriu și datorat absenței în limba română (dar și în alte limbi) a unuia care să redea faptul că rugăciunea ebraică nu este nici specifică și nici individuală ci întotdeauna generală și nu personală (vizând deci binele obștesc, comunitarismul cahalului) și indiferent dacă este vorba de rugăciunea zilnică sau de cea consacrată unei sărbători anume ea nu vizează niciodată eventualul. Ea îl binecuvântează pe Dumnezeu atât pentru fericire cât și pentru nefericire, totul aflându-se în rațiunea superioară a acestuia.

Pe de altă parte, o anume evoluție din iudaism nu poate fi ocultată și din ea decurge importanța Talmudului Abot, alcătuit din Mișnah (finalizată pe la 200 e.n., 65 tratate structurate în 6 secțiuni/sedarim: zeaim/semințe, moet/sărbători, nașim/femei, nezikim/pagube, kodașim/lucruri sfinte, teharod/purificări) și urmarea ei, tradițiile/beraitot neincluse în Mișna constituind suplimentul/tosefta. Există două serii de talmuduri: cel mai vechi- Talmudul Ierușalmi din 10 cărți și Talmudul Balbi din 36 cărți (terminat în jurul anului 500).

După publicațiile FCE, Talmud ar însemna, la nivel elementar, studiu sau învățătură și semnifică corpul de învățături cuprinzând comentarii și discuții ale amoraimilor pe baza Mișnei lui Rabi Iehuda ha-Nasi. Talmudul ierusamalitean ar fi o compilație mai timpurie a învățăturilor din trei școli (Caesarea, Tiberiada și Seporis), este mai succint și concis și ar avea o relevanță focalizată pe antichitate și agricol.. Talmudul babilonian ar fi mai extins, polifonic tratând problemele extensiv și discursiv.

Iudaismul modern ar fi evidențiat trei mari blocuri: iudaismul neoconservator (rezistența diasporei la tradițiile locale ar fi evitat dispariția etniei, lipsită de teritoriu, limbă și alte “mărci etnice”), sionismul (La anul la Ierusalim/Lășana haba b’Ierușalaim, din rugăciuni) și iudaismul reformator (având deja peste două secole- ideile relevației progresive și necesității adaptării credinței la sensurile evoluției umanității).

După Hayoun și Jarrasé, rugăciunea ar presupune disponibilitatea lui Dumnezeu iar numărul rugăciunilor zilnice ar fi făcut obiectul unor aprecieri variind de la o sută și până la “Dumnezeu reclamă cu ardoare rugăciunule celor drepți”. Ei citează Midrash Tehillim IV, 3/ Psalmi care s-ar exprima astfel: “Când un vizitator se duce pentru prima dată la un prieten, acesta îi propune să se așeze pe un divan, a doua oară pe un scaun, a treia pe o bancă. Și a patra oară strigă: acest individ mă plictisește și mă urmărește cu asiduitățile sale. Nu e același lucru cu Sfântul, fie binecuvântat: cu cât Israel se grăbește și se adună în casa sa de rugăciune cu atât el este mai mulțumit”.

Maurice-Ruben Hayoun (Maimonide, Paris, PUF, 1987 și 1997; La science du judaisme, Paris, PUF, 1997; La liturgie juive, Paris, PUF, 1996, La philosophie medievale juive, Paris, PUF, 1991; Maimonide et la pensee juive, PUF, 1994; La litterature rabinique, PUF, 1990; Le judaisme moderne, Paris, PUF, 1989, Leo Baek. L’essence du judaisme, Paris, PUF, 1993; Moise Mendelssohn, Paris, PUF, 1997) și Dominique Jarrasé (L’age d’or des synagogues, Paris, Herscher, 1991; Contribution a L’art juif, sous la direction de Gabrielle Sed/-Rajna, Paris, Ed. Citadelles/Mazenod, 1995; Une histoire des synagogues francaises. Entre Occident et Orient, Arles, Actes Sud, 1997) constituie o sursă predilectă întrucât îmbină autoritatea științifică și accordul religios.

După ei, liturghia s-ar fi structurat în jurul rugăciunii « Shema’ Israel », constituită din trei pasaje biblice : Deuteronomul 6;4-9, Deuteronomul 11;13-21 și Numerii 15;37-41, încadrate de imnuri în cinstea miracolului creației. A doua parte ar fi constituită din cele 18 binecuvântări (la origine 17 și în realitate 19) birkat kohanim - Numerii 6 ;24-26 și quedusha - Isaia 6 ;3. Partea a treia este tahanum. Rugăciunea de dimineața conținea aceste trei părți iar cea de seara doar Shema, care inițial nu avea tefilla.

Rosh ha-Shana (IV, 5), atribuit lui rabbi Aquiba, s-ar fi pronunțat astfel despre rugăciunea de anul nou/ Mussaf: “Se recită întâi binecuvântările având având drept obiect patriarhii (Abot), apoi cele despre actele de bravură ale lui Dumnezeu (Geburot), apoi sfințenia divină (Quedushat ha-Shem), apoi suveranitatea lui Dumnezeu (Malkhiyyot), binecuvântarea de ziuă (Quedushat ha-yom), apoi se suflă în cornul de berbec (Shofarot), apoi vine rugăciunea pentru ascultarea/îndeplinirea rugăciunii (Aboda), multumirile către Dumnezeu (Hoda’a) și binecuvântarea sacerdotală (birkat kohanim).” Hayoun și Jarrasé văd în acest pasaj un mare efort de standardizare și omogenizare și relevă că în rugăciunea de dimineața (înainte de Shema: Ahaba rabba/ o mare dragoste după Shema: “Shema’: Emét we-yatsiv”/ Adevărat și ferm) și de seara (înainte de Shema: “Shema: ahabat olam”/ o dragoste eternă, după “Shema: ahabat olam/ Emét wé émuna”/ Adevăr și credință) sunt variante alternate ale unei aceleași rugăciuni și că intitularea precisă a rugăciunilor ar fi fost fixată definitiv după epoca Geonimilor (600-1 100) dar că variante concurente între Babilon (care vor sta la baza rugăciunilor evreiești din toată lumea) și Palestina au mai conviețuit încă un timp.

După alte publicații ale FCE, perioada de formare a ritualului rugăciunilor ar coincide cu întemeierea sinagogii și captivitatea babiloniană, în locul celor trei jertfe zilnice instituindu-se rugăciunile de dimineața/Șaharis, prânz/Minha și seară/Maariv iar până la întoarcerea în Țara Sfântă ar fi luat naștere și Șmone Esre/Șema (inițial 18 imnuri, azi 19). Liturghia s-ar fi definitivat pe durata a cca. 1500 ani, până la anul 1000 e.n., ea conținând glorificări, spovedanii, rugăciuni și mulțumiri. Rugăciunea ar fi constat dintr-unul, respectiv trei imnuri, care se spuneau la început, exprimate printr-un singur cuvânt cu următorul conținut: 1. D-zeul părinților; 2. Nemurirea; 3. Sfințenia; și trei care se spun la sfârșit: 1. Întoarcerea acasă; 2. Mulțumirea; 3. Pacea. În acest cadru general se introduc imnuri care corespund fiecărei sărbători.

După Hary Kuller (Lya Benjamin, Irina Cajal-Marin, Hary Kuller, MITURI, RITURI ȘI OBIECTE RITUALE IUDAICE, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994), ritologia iudaică ar comporta: obiceiuri de trecere (obiceiuri în legătură cu nașterea, atribuirea numelor și patronimicilor evreiești, răscumpărarea noului născut, instrucția la evrei ca obicei al învățăturii, respectul față de alții și deprinderile pe care le presupune responsabilitatea față de părinți, logodna și căsătoria, la apropierea morții și obiceiurile de înmormântare), obiceiuri domestice (locuința, vestimentația, alimentația), obiceiuri de sociabilitate, sinagoga și sărbătorile (Anul Nou (Roș Hașana), ziua iertării (Iom Kipur), sărbătoarea colibelor (Sucot), ultimele trei zile de Sucot (Hoșana Raba, Semini Ațeret, Simhat Thora), Hanuca sau sărbătoarea luminilor, o sărbătoare a copiilor – Hamișa Asar Bișvat, sărbătoarea destinului – Purim, sărbătoarea exodului – Pesah, ziua relevației Sinaitice – Șevuot, Sabatul), muzica sinagogală asociată sărbătorilor și rugăciunile evreiești. Totalitatea lor vizează cursul de civilizație iudaică astfel că noi ne vom limita la cele care sunt legate de sinagogă și, în mod firesc, afectează organizarea acesteia.

Circumciziunea băieților/Bris nu se mai practică în mod obligatoriu în sinagogă iar fetele sunt aduse aici la începutul primei luni de după naștere și cantorul rostește o binecuvântare și pronunță numele ales de tată (cu particulele: ben la băieți și at la fete). Răscumpărarea primilor născuți, care nu provin din leviți sau cahaniți, se desfășoară la domiciliu. În vremurile mai vechi, învățământul confesional/heder se desfășura în sinagogă. Majoratul religios “Bar-mitzwa” se produce la vârta de 13 ani în sinagogă și există tot mai mult tendința să se celebreze și pentru fete.

Nunta se desfășoară la sinagogă, de obicei în lună nouă, miercurea sau vinerea iar pentru văduve joia, accesoriul specific fiind Hupa și soții revin la sinagogă în dimineața primului Sabat care urmează nunții.

În sinagogă se fac și comemorări ale defuncților.

Din punct de vedere istoric, se acceptă că după întoarcerea din exil, chiar și cultul sacrificial ar fi fost întrerupt dimineața pentru o rugăciune, cultul sacrificial comportând patru servicii divine zilnice care combinau recitări ale rugăciunii cu lectura pasajelor din Carte. Ulterior, două dintre ele s-ar fi contopit și ar fi rămas : Shaharit (în zori), Minha (la prânz) și Musaf (la închiderea porților templului) pentru ca finalmente, din considerente practice decurgând din asigurarea subzistenței celor obligați să muncească, să se stabilească două momente : dimineața înaintea plecării la lucru și dupăamiaza înaintea asfințitului iar lunea și joia (zile de târg) ar fi devenit zilele în care se citea Tora. Hayoun și Jarassé consideră că impunerea rugăciunii zilnice ca instituție ar fi fost o « luptă » ce s-ar fi încheiat abia în secolul II al erei creștine.

Rugăciunea de dimineața (shaharit). De la primele binecuvântări la Quaddish/Kaddish (sanctificarea Numelui).

După Hayoun și Jarrasé, se începe cu compozițiile liturghice care precedă imediat primele binecuvântări și nu le găsim pe toate, și nici în aceeași ordine, în majoritatea cărților de rugăciune; pentru că de fapt, prezența sau absența lor depinde de rit. Aceste compoziții nu s-ar putea prevala de o mare vechime, egală de exemplu cu cea a rugăciunilor statutare (shema’ Israel, tefilla și tahanun), iar asta ar reieși și din mărturia lui Maimonide (1138-1204) care le considera ca o practică ținând de bunul plac al fiecăruia. “În schimb, siddour al lui rav Amram le amintește. Este vorba, în principal de binecuvântări ca “Ygdal Elohim hay” (să fie slăvit Domnul viu) și “Adon olam” (Stăpânul universului). Ritul askenaz începe în general cu un verset din Deuteronom (24;5) “Ma tovou ohalekha” (ce frumoase sunt corturile tale O Iacob!); continuarea acestui verset evocă locuințele lui Israel (în ebraică mishkenotekh) în care înțelepții talmudului (Sanhedrin105a) văd casele de învățătură. Există de asemenea un poem celebru al gânditorului și poetului sinagogal medieval Salomon ibn Gabitol care începe cu “Shahadar avaqqeshkha” (Din zori îți adresez rugămințile mele)”.

După Hayoun și Jarrasé, conform ordinii celei mai frecvente ale liturghiei de dimineața aceste zemirot urmează binecuvântărilor precedente; ele încep cu “barukh she-amar” (binecuvântat Cel care spune lumii să existe…) și se termină cu “yshtabah” (să fie înălțat…). “Aceste cantice ar fi constituite din Psalmii 145-150. După Shabbat 118a, aceste cantice nu făceau încă parte din liturghia de dimineață și către anul 250; puteai să le reciți doar dacă vroiai. În schimb, “barukh she-amar” ar avea un conținut teologic de primă importanță: s-ar reitera măreția creatorului cerurilor și pământului, puterea celui care are puterea de a-și ține întotdeauna promisiunilor și bunătatea unui Dumnezeu paternel căruia copiii îi cântă laudele (“ha-mehullal be-fi ammo…”). Liturghia askenază ar plasa aici recitarea câtorva versete din Cronici (I, 16;8-36) care încep cu versetele “hodou la-Shem qir’ u bishemo” (lăudați pe Dumnezeu, proclamați numele Său), în timp ce riturile sefarde ar plasa această cantică îainte de “barukh she-amar”. Apoi urmează versetul 31 din Psalmul 104 (“Yehi khevod ha-Shem le-olam”: Fie ca gloria Domnului să dureze veșnic) care a devenit titlul unui amalgam întreg de versete biblice unde figurează Numele divin (Ps. 113;2-4; Ps. 135;13). Tratatul talmudic Sofrim (cap. 17 și 18) stipulează că acest pasaj era recitat în picioare de întreaga comunitate”. În aceste zemirot, numite de asemenea “pesuke de zimra”, ar mai trebui semnalate două pasaje importante: cantica lui David menționată în Cronici (I, 20;10-13) și imnul lui Neemia (9;6-11) și pe de altă parte lunga cantică a Mării Roșii (“shirat ha-yam”: Exodul 14;30-15;18). După acestea, s-ar ajunge la pasajul care începe cu cuvintele yshtab-bah Shimekha (să fie slăvit numele Tău) și care încheie întradevăr această parte a liturghiei.

După Hayoun și Jarrasé, urmează Shema și binecuvântările sale:

Prima rugăciune statutară; binecuvântările care încadrează astăzi Shema’ nu ar fi existat la origine și Mishna Berachot (I;2) dispune ca “dimineața citirea Shemei va fi precedată de două binecuvântări și urmată de una singură”.

După eulogia tradițională care proclamă Numele binecuvântat al Domnului ar exista o compoziție care se numește Yotser (formatorul sau creatorul) și se alătură versetului din Isaia (45;7 – eu formez lumina și creez tenebrele) Ca și compozițiile precedente, acest Yotser ar conține o serie de versete biblice: Psalmul 136;7: “Le-osse orim guedolim” (el care a făcut marile lumini); Psalmul 104;24: “Ma rabbu ma’assekha” (cât sunt de numeroase operele tale Stăpâne…). S-ar găsi de asemenea o enumerare alfabetică sau o acumulare de imnuri, ceea ce ar lasa să se bănuiască o influență mistică. Se pare că o anumită așteptare mesianică ar fi prezentă în acest Yotser, îndeosebi în accepțiunea termenului lumini (Ps. 136;7). Această idee ar fi întărită de prezența unui alt pasaj care îl roagă pe Dumnezeu să “facă să strălucească deasupra Sionului o lumină nouă” (sau hadash): nu ar fi vorba aici de Mesia, mântuitorul lui Israel? (se întreabă Hayoun și Jarrasé)și a exista un element în acest sens: se imploră Domnul să readune exilații din cele patru colțuri ale pământului. “Ultima eulogie din Yotser (“ha-boher be-ammo Israel be-ahava”: cel ce alege din dragoste pentru Israel) făcea parte din rugăciunea din rugăciunea marelui preot din ziua de jertfă pentru împăcarea lui Dumnezeu (“yom ha-kippurim”)”.

Imediat după aceea, se arată că urmează citirea integrală a Shema’ pe care nu o mai întrerupe nimic. Asamblarea celor trei părți din Shema ar data, se pare, dintr-o epocă foarte veche dar trebuie să se fi produs progresiv, ceea ce ar explica de ce al treilea pasaj (Wa-yomer) provenind din cartea Numeri (cap. 15) este precedat de de două texte extrase din Deuteronom.

Ar exista două compoziții care încheie Shema’și încep cu “emet we-yatsiv”) acesta e adevărat și ferm stabilit) și “ezrat avotenu” (Tu ești dintotdeauna ajutorul părinților noștri). “Talmudul din Ierusalim (Berachot I, 9, 3d) stipulează că recitând dimineața Shema’ trebuie să menționăm ieșirea din Egipt; alți doctori în Tora erau de părere că trebuie adăugată de asemenea domnia divină. Alții vroiau să introducă plaga ce a lovit nou-născuții din Egipt și depărțirea Mării Roșii. Decizia finală ar fi fost să se introducă toate trei în rugăciune”.

În ebraică “emet we-yatsiv” ar fi adjective; compoziția care începe cu acestea ar conține 16 (de la emet până la yafe). “Pentru a ajunge la 18 a cărui pronunțare ar da “HAY” (viu) Rashi, celebrul comentator medieval cere 18. “Ezrat avotenu” face parte din evenimentele din timpul ieșirii din Egipt (Ex. 15;11 și 18)”. Atât Shema’ cât și rugăciunile care o preced sau o urmează ar fi evoluat în timp până a ajunge la forma actuală.

După Hayoun și Jarrasé: “Adevărat moment culminant al liturghiei evreiești zilnice, cele 18 binecuvântări se citesc în picioare și în liniște. De aceea se numesc ‘amida (stat în picioare). Preotul oficiant le citește iar credincioșii se mulțumesc să răspundă amin. Când Rabban Gamliel II ar fi decis că fiecare credincios trebuie să recite această rugăciune pentru sine, s-ar fi introdus un fel de repetiție (în ebraică “hazara”) pentru a păstra caracterul comunitar”. Binecuvântările ar fi grupate astfel: 3 de început, 13 intermediare și 2 de încheiere. Primele și ultimele ar fi imuabile iar cele intermediare variază pentru zilele de chabbat sau sărbătoare dar numele de “tefilla shemone esre” (18) se păstrează. Binecuvântările sunt menținute astăzi dar la sinodul rabinic din 1845 din Frankfurt pe Main comunitățile liberale sau reformate ar fi modificat mult conținutul binecuvântărilor iar uneori le-ar fi suprimat (ar fi alimentat nostalgia după templu și speranța renașterii naționale față de aspirațiile de după emancipare).

După Hayoun și Jarrasé, a treia parte a liturghiei de dimineață, după Shema’ Israel și tefilla, se numește tahanun (un sens mai precis al termenului ar fi de cereri și rugăciuni penitențiale având ca model confesiunile lui Daniel, Esdra și Neemia și elemente din unii Psalmi). La origine, această parte a rugăciunii ar fi fost constituită din petiții private pe care credincioșii le recitau în liniște, conform grijilor personale. Era vorba de reunirea într-o structură a rugăciunilor comuntare cu rugăciunile statutare și confesiuni individuale. Tahanun ar fi cunoscut o mare fluiditate și rugăciunea penitențială a înspirat aceste practici din zilele de luni și joi. În chabbat și zilele de sărbătoare rugăciunile penitențiale dispar.

În aceeași prezentare, Qaddish este pronunțat imediat după tahanum pentru a marca sfârșitul slujbei religioase. Dar totuși mai urmează alte rugăciuni, mai ales qedusha de-sidra. Considerat azi ca principala rugăciune destinată morților, qaddish (qadosh în forma aramaică) ar fi fost la origine un imn, din primele secole ale erei creștine, exprimând speranțele mesianice ale poporului lui Israel.

În fine, rugăciunea s-ar termina cu adevărat cu “Alenu le-shabeyah” (noi să-l lăudăm pe Domnul) care provine din liturghia de anul nou și a cărei practică ar data de la începutul secolului XIV.

Rugăciunile de după masa (Minha) și de seară (Maariv sau Arbit).

1. Minha (ofranda).

După Hayoun și Jarrasé, din cele trei rugăciuni zilnice aceasta e singura care nu cuprinde citirea Shema’ Israel dar ea conține în schimb citirea tefilla și tahanum. Se deschide cu un Psalm 84 și urmează un pasaj lung din Numeri (28;1-8) despre sacrificiul zilnic. Înainte de a se citi tefilla se recită un verset din Psalmul 84 care se integrează în totalitae în Psalmul 145. “Din vremurile cele mai vechi, se insistă pe importanța acestei rugăciuni de dupămasa care este recitată un pic înaintea rugăciunii de seara; în acest caz, nu se spune “Alenu le-shabeyah” care e recitat la sfârșit de maariv”.

2. Maariv sau Arbit.

După Hayoun și Jarrasé, dacă rugăciunea precedentă ar putea fi legată de un sacrificiu care avea loc în templu din Ierusalim, nu aceeași situașie ar fi pentru maariv pentru că la căderea nopții sanctuarul își închidea porțile. Totuși, ar fi trebuit o rugăciune adevărată de seara. Uzual, se citea Shema’ înainte de culcare. Rugăciunea este legitimată de o referință scriptuară (Deut. 6;7) care prescrie să se mediteze la Tora la culcare (bes-hokhbekha). În toate riturile rugăciunea ar începe cu versetul 38 din Psalmul 78 (We-hu rahum…): “Și el, clement, va ierta greșala, nu o să extermine, o să-și stăpânească adeseori furia și n-o să-și arate întreaga mânie”; se adaugă versetul final din Psalmul 20: “Stăpâne ajută-ne! Regele să ne răspundă în ziua în care îl invocăm!”. “După qaddish și cele două binecuvântări care încadrează citirea shema Israel se citește o compunere care începe cu termenii Emet we-emuna (adevăr și credință) și amintește miracolele ieșirii din Egipt”. În principiu, slujba religioasă s-ar încheia cu un pasaj (hashkivenu) care invocă protecția divină pe durata nopții. Adăugarea tefilla s-ar fi făcut mai târziu. Lectura de Alenu urmată de qaddish ar încheia rugăciunea de seară.

Sabatul.

Ideea de șabat ar fi de esență divină, conform Bibliei (Exodus, 20, 8-11): “Adu-ți aminte de ziua Șabatului, ca s-o sfințești. Șase zile să muncești și să-ți împlinești toată lucrarea. În ziua a șaptea este Șabat, ziua Domnului Dumnezeului tău. Să nu săvârsești în ea nici o muncă, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici serva ta, nici dobitocul tău, nici străinul care locuiește înlăuntrul cetății tale. Că în șase zile făcut-a Domnul Cerul și Pământul și toate câte sunt, iar în ziua a șaptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o”. A doua motivare ar fi de esență națională (Deuteronium, 5, 12-15): “Adu-ți aminte că ai fost rob în țara Mițraim și Domnul Dumnezeul tău te-a scos dintr-ânsa cu mâna tare și cu braț întins; pentru aceasta Dumnezeul tău îți dă poruncă să prăznuiești ziua de Șabat”.

Șabatul începe vinerea, după apusul soarelui, cu ceremonia aprinderii lumânărilor în locuințe și intonarea de cântece și psalmi în ceremonia încheiată cu citirea unei pericope de câte șapte enoriași în sinagogă. Pe durata Șabatului (dedicat și învățăturii Torei) au loc trei mese festive și se intonează cântece religioase- Zemirot. Sfârșitul Șabatului este marcat prin ceremonia de Havdala și apariția pe cer a trei stele mici (în afară de Luceafăr).

După Hary Kuller, Sabatul ar fi menținută pe evrei la un înalt nivel spiritual, ferindu-i de decadență, de unde și citatul din Achad Haam: “Sabatul i-a păstrat pe evrei în mai mare măsură decât evreii Sabatul”.

El ar fi nu numai o zi de odihnă ci și o zi de înălțare și de reculegere. De altfel, este singura sărbătoare care figurează în Decalog.

După publicațiile FCE, există zece lecturi speciale în zece șabaturi deosebite ale anului:

ȘABAT BEREȘIT - primul șabat după Sucot - se citește prima pericopă din Tora - Pericopa Bereșit/Geneza/Facerea lumii;
ȘABAT ȘIRA - Sâmbăta cântecului - se citește capitolul 15 din Cartea a doua a lui Moise/Moșe (Exodus - poemul de slavă cântat de evrei după trecerea Mării Roșii);
ȘABAT ȘEKALIM - șabatul dinainte de Roș Hodeș Adar - se citește pasajul din Tora despre Șekel - moneda evreiască și prima danie pentru lăcașul sfânt;
ȘABAT ZAHOR - șabatul dinainte de Purim - se citește pasajul din Tora care începe cu “Zahor” - Aminteșteți de ceea ce ți-a făcut Amalek;
ȘABAT PARA - primul șabat după Purim- pasaj cu reguli de puritate reglementate de Tora;
ȘABAT HAHODEȘ - șabatul dinainte de Roș Hodeș, Nisan - pasajul în care luna Nisan este proclamată prima lună a anului;
ȘABAT HAGADOL - șabatul dinainte de Pesah - rabinul ține o predică/Derașa specială în evocarea evenimentului;
ȘABAT ȘUVA/TEȘUVA - dintre Roș Hașana și Iom Kipur - se citește la Maftir capitolul 14 din profetul Hoșea;
ȘABAT HAZON - șabatul dinainte de 9 Av. (ziua distrugerii primului și celui de al doilea Templu) - se citește primul capitol din profetul Ieșaia (Viziunea/Hazon Ieșaiahu);
ȘABAT NAHNU - șabatul imediat după 9 Av. - se citește capitolul din Ieșaiahu care începe cu “Nahmu nahmu ami” (mângâiați, mângâiați, poporul meu!).

1. Ajunul, dimineața și dupămasa sabatului.

După Hayoun și Jarrasé, slujba religioasă de vineri seara se prezintă astfel: preotul oficiant recită singur, sau acompaniat de întreaga comunitate, o serie de Psalmi (95-99), urmați de Psalmul 29 dar intrarea propriuzisă în sabbat are loc atunci când se cântă faimoasa cântare “Lekha dodi” (Vino, multiubitul meu, să mergem șă primim logodnica…). Această cântare ar fi foarte târzie pentru că are ca autor un poet din prima jumătate a secolului XVI iar acest text le-ar fi plăcut misticilor și mai ales lui rabbi Isaac Louria (numit ha-ARI ha-quadosh: 1534-1572), fondatorul școlii mistice din Safed. Louria însuși ar fi redactat un serviciu de sabbat (seder qabbalat ha-chabbat). Hayoun și Jarrasé se întreabă chiar retoric: “Cum au reușit misticii să-și pună marca chiar pe ritualul de sabat, astfel încât astăzi nimeni nu se gândește să conteste caracterul de neînlocuit a lui Lekha dodi?”. Ca întotdeauna, misticii ar pleaca de la un dictum talmudic (Shabbat 119 a: “Haideți să ieșim în întâmpinarea reginei chabbat…”) pe care l-ar fi luat textual. Joseph Caro, compilatorul lui Shulhan arukh (cod religios), ar fi relatat cum misticii din Safed întâmpinau apusul soarelui: ei mergeau desculți câmpurile din Safed și-și imaginau astfel întâmpinarea sabatului. “Chiar și comunitățile evreiești cele mai liberale sau cele mai moderniste au conservat urme ale acestei practici: la citirea ultimului cuplet din Lekha dodi, credincioșii se întorc spre ușă și se închină respectuoși la dreapta, apoi la stânga, ca pentru a saluta intrarea sabatului”. Cititrea lui Lekha dodi este precedată de cea a Psalmului 29. Shema’ Israel este recitată ca de obicei (adică cu cele două eulogii care o precedează și cele care o urmează). Numai rugăciunea hashkivenu, cea care invocă protecția divină pe durata nopții, ar cunoaște o ușoară mutație. Ceea ce ar face să difere mult liturghia de vineri seara față de cea din alte seri ar trebui căutat în tefilla unde cele treisprezece rugăciuni intermediare dispar în totalitate fiind înlocuite cu un bloc de șapte noi binecuvântări. “Și când preotul oficiant reia ansamblul rugăciunii el recită mai întâi versetele din Geneza (2; 1-3) privind încheierea creației de către Dumnezeu. După recitarea qaddish, se recită binecuvântarea cupei de vin și, pentru că evreii nu locuiesc toți regiuni viticole, se întâmpla chiar ca vinurile să fie un aliment rar sau ca membrii comunității să fie nevoiași până la a nu pute recita acasă la ei aceeași binecuvântare”.

După publicațiile FCE, Haftara (încheiera sau final) este obiceiul, devenit lege, de a recita în sinagogă, în fiecare Șabat, după citirea pericopei săptămânale, a unui capitol anumit din Profeți. Despre Haftarot, ca obicei consacrat, ar mărturisi Mișna, codicele lui rabi Iehuda Hanasi, redactat pe la finele secolului II e.n. Conform tradiției talmudice, introducerea cărților profeților în canonul biblic și fixarea unor Haftarot speciale pentru anumite sărbători s-ar fi făcut de către membrii “Sinagogii Mari” (activând în clădirea celui de al II-lea templu până la apariția lui Simeon cel Drept (cca. 200 î.e.n.)

Hayoun și Jarrasé mai semnalează două texte pe care le recitau unele comunități în fiecare vineri seara: o mishna din tratatul shabbat care începe cu termenii “Bame madliquim” (De ce se servește pentru a aprinde…) și o cantică mistică dedicată rabinului Sim’on bar Yohai, tanna talmudic promovat erou mistic de către autorul Zoharului (sec XIII) Moise de Leon.

Cum se prezintă liturghia de sâmbăta dimineața? După Hayoun și Jarrasé, dacă primele binecuvântări rămân aceleași, canticele (zemirot) sunt net mai numeroase: Psalmii 29, 33-34, 90-91, 135-136, 92, 53, 145-150, pasajul obișnuit din Cronici (Cr. 16; 8-36) și în fine Cantica Mării Roșii (shirat ha-yam). “Liturghia chabbatică propriuzisă începe cu cantica “nishmat kol hay” (inima a tot ce e viu) ale cărei prime cuvinte sunt menționate în talmud (Shabbat 118a): rabbi Yochanan citează și un scurt pasaj reluat în această cantică dar făcând parte dintr-o rugăciune pentru ploaie (Berachot 59b: “Illu pinu male shira ka-yam”: dacă gura noastră ar putea să fie plină de laude, cum apa acoperă fața oceanului)”.

Tot după ei: “Trei părți merită să fie relevate în pasajul care precede imediat lectura lui Shema’ sâmbăta dimineața: a. toți te laudă (ha-kol yodoukha); b. Doamne, stăpân a tuturor ființelor create (el adon ‘al kol ha-ma’assim); c. lui Dumnezeu care s-a abținut să lucreze (la-el asher shavat mi-kol ha-ma’assim)”. După citirea Shema și recitarea qaddish, tefila este recitată în liniște dar conținutul este diferit de alte zile, inclusiv cea care este în vigoare la veghea de seara.

Noutatea cea mai considerabilă ar rămâne introducerea unei rugăciuni suplimentare, numită mussaf. “Se pare că în timpurile cele mai vechi, rugăciunea (sau sacrificiul) de mussaf a existat, mai ales între cele de dimineața și dupăamiaza. Această liturghie specifică există în zilele de lună plină, chabbbat, solemnități și sărbători de pelerinaj. Pentru chabbat sunt în general două tipuri de rugăciuni variind după rituri; există apoi o rugăciune/jalbă (yehi ratson) adresată lui Dumnezeu ca să reinstaleze exilații exilații între vechile frontiere și ca să restabilească suveranitatea poporului său ca și cultul sacrificial. Slujba religioasă de sâmbăta dimineața ia sfârșit după recitarea rugăciunilor de încheiere (Alenu) și a canticei intitulată Eyn kelohenu (Nimeni nu e asemenea Dumnezeului nostru)”.

Dupăamiaza de chabbat are loc rugăciunea de minha, ca și în alte zile dar cu un conținut diferit. După Hayoun și Jarrasé, această practică merge până în epoca templului când se recita cantica Mării Roșii (Exod 15; 1-18) care era tăiată în două părți. Mai târziu, liturghia s-ar fi schimbat dar ea ar fi rămas întotdeauna foarte apropiată studiului căci ziua de sâmbătă a fost, întotdeauna, consacrată rugăciunii și meditației bazate pe Tora; din acest motiv după recitarea Psalmului 145 se intonează faimoasa rugăciune care începe cu U-ba la-Tsiyyon; ea era pronunțată în general de erudiții Beth ha-Midrash care încheiau astfel ciclul lor de studii. Înainte de a proceda la citirea torei se recita în general un verset din Psalmi (69;14): “Și eu, rugăciunea mea va merge spre Tine, la momentul potrivit, Doamne, prin mare mila ta, răspunde-mi, prin adevărul mântuirii Tale”.

Hayoun și Jarrasé mai spun: “Se citea de asemenea, dar după slujba de minha și în scopuri de întărire religioasă, tratatul talmudic Abot (Principiile Părinților) pentru învățămintele sale etice. Mai târziu, acest studiu fu rezervat celor cinci după mese de sâmbăta dintre Pessah și Shabou’ot”.

2. Citirea Torei și profeților.

După Hayoun și Jarrasé, “s-a văzut că zilele de luni și de joi erau zile de târg și că locuitorii cătunelor izolate se aflau în aglomerațiile mai importante atunci când în slujbele religioase din acele zile se citeau pasaje din sulurile Torei”. Acest moment al citirii Torei era absolut crucial în liturghia sinagogală și se crede chiar că aceasta a constituit nucleul original a diferitelor rugăciuni. În mare, se poate spune că lectura din Tora (Pentateuh) se făcea de cel puțin patru ori pe săptămână între zidurile sinagogii: lunea și joia dimineața, sâmbăta dimineața și dupămasa. Mai erau zile de sărbătoare și semisărbători, Hanukka, Purim ca și dupămesele zilelor de post. Totuși, citirea pasajelor profetice ar fi rezervată pentru chabbat, zilelor de sărbătoare și de post.

S-ar fi divizat anul în 54 pericope dar cum toți anii nu au un număr corespunzător de săptămâni ar fi trebuit să se reunească două de câte ori era necesar. Cultul sinagogal termină citirea Torei în ultima zi a sărbătorii colibelor. Cu toate că fiecare săptămână are pericopa sa, citirea Torei ar fi prelungită cu alte pasaje în perioadele de Hanukka și lună plină și există patru sabat (între lunile Adar și Nissan) care primesc totdeauna, pe lângă pericopa obișnuită, o citire specifică din Tora: ha-kodesh (lună nouă), parah (vaca roșcată), zakhor (aminteșteți de Amalec) și în fine sheqalim (recensământ).

Cum s-ar fi procedat la împărțirea pericopelor săptămânale? După Hayoun și Jarrasé: “Tradiția atribuie paternitatea lui Moise însuși și lui Ezra scribul. Tratatul Megilla vorbește de două cicluri de lectură: annual la modă în Babilon și trienal pe teritoriul Israel. Primul ar fi realizat citirea Torei într-un singur an în timp ce al doilea cerea trei. Primul ciclu s-a impus până în zilele noastre, chiar dacă unele comunități liberale sau reformate ar fi încercat uneori să restabilească vechea practică din Erets Israel. Când ar fi fost admisă definitiv instituția lecturii săptămânale din Tora? Probabil în preajma secolului III pentru că atât Philon cât și Iosif vorbesc ca deo practică deja veche; Faptele Apostolilor (15;21) mărturisesc de asemenea. Cum se efectua în mod concret citirea pericopei săptămânale? Nu ar fi exclus că la origine pasajele din Tora erau relativ scurte și că o singură persoană era în măsură să le citească. Dar și în această privință evoluția istorică ar fi asociat credincioșii direct la citirea Torei: lunea, joia, Hanukka, Purim, zilele de post, sâmbăta dupămasa, trei bărbați de 13 ani împliniți erau “chemați” la Tora și citeau ei înșiși pasajele lor. Cu ocazia lunii pline și de semisărbători se trecea la patru; în zilele de sărbătoare numărul celor “chemați” se ridica la cinci, de Kippur erau șase și în fine, de chabbat, șapte. Câte versete trebuiau citite? Minimum trei. Toți acești bărbați recitau două binecuvântări, una înaintea lecturii pericopei și cealaltă după”.

După publicațiile FCE, obiceiul de a termina cititul Torei în decursul unui an, prin împărțirea celor cinci cărți în 54 pericope, datează de la începutrile erei gaonimilor (cca. 600 e.n.). Cam pe la anul 1000 e.n. s-ar fi instituit “Simhat Tora”, eveniment festiv- prima zi după Șemin Ațeret, data de terminare a citirii Torei. S-au compus cântece religioase pentru această sărbătoare și obiceiul de a înconjura amvonul sinagogii de șapte ori dimineața și seara, cu Tora în mâini și urmând o ordine anume.

În ce ordine se chemau bărbații la Tora? După Hayoun și Jarrasé: “În primul rând un Cohanit (un urmaș al lui Aron), apoi un levit (un descendent al tribului lui Levi) și apoi un membru simplu al comunității (kelal Israel). Unii Amoraimi doreau chiar ca ordinea chemării la Tora să fie funcție de demnitatea fiecăruia (Gittin 60a), dar această practică nu ar fi fost menținută”.

Cel care citește un pasaj din Profeți (haftara) este denumit maftir (cel care încheie); o asemenea lectură ar fi deci concepută ca încheierea unui proces, citirea Torei. Contrar acesteia din urmă, profeții nu ar fi citiți într-o ordine anume. Talmudul (Megilla 29b) spune în stilul concis care îi este propriu “ceea ce se aseamănă”; de-dame leh; trebuie o anume afinitate între tema din sidra și cea din haptara. Mișna aceluiași tratat (IV, in fine) dispune ca pasajele profetice să fie citite în fiecare sâmbătă dimineața și în fiecare zi de sărbătoare.

După Hayoun și Jarrasé, imperativele anului religios aar avea astfel repercusiuni asupra ciclului lecturilor profetice: de la 17 tammuz la sărbătoarea de Sukkot, există o ordine imuabilă (telata de-pour’anouta: trei pentru persecuții și shiv’a de-nahameta: șapte pentru consolare). Cum se efectua lectura pentru haftara? “Un singur bărbat era însărcinat: chiar și pentru acest tip de lectură, trebuiau recitate două binecuvântări înainte și patru după. Despre lecturile hagiografice: sulul lui Ester (megillat Esther) e citit după postul lui Ester pe durata sărbătorii de Purim. Sului Plângerilor (megillat qinot) este citit în ajunul lui 9 Av, socotită a fi ziua dărâmării templului. În ceea ce privește cartea lui Ruth și Cântarea Cântărilor, ele sunt citite respectiv pe timpul sărbătorii colibelor și în ultimele zile de Paști”.

3. Predica sinagogală și traducerile scrierilor.

După Hayoun și Jarrasé, citirea Torei era destinată să familiarizeze poporul lui Israel cu cuvântul divin. Din nefericire, cunoașterea ebraicii nu ar fi încetat să descrească chiar și în Țara sfântă și trebuia deci să se recurgă la traduceri mai mult sau mai puțin libere. Traducerea în aramaică a lui Onquelos convertitul (ha-guer) ar fi sfârșit prin a se impune până la a fi traducerea recomandată pentru lectură. Cu toate că mai existau transpuneri în alte limbi, traducerea în aramaică a lui Onquelos ar fi singura ce poate fi desemnată cu numele de Targoum. “Talmudul vorbește de alte traduceri, mai ales de cea în limba egiptenilor și mezilor (Shabbat 115 a)…Când Tora era citită, un metergumen (traducător) stătea alături de oficiant în scopul de a comenta și a relua în limba comună conținutul pericopei. Tosfta din Megilla precizează totuși că există câteva texte citite dar netraduse în scopul de a nu răni conștiința religiosă a unora. Epoca modernă a cunoscut dezbateri vii asupra traducerilor (mai ales cele germane) din Tora; exista temerea că traducerea în germană va produce o obsolență a ebraicii”.

Hayoun și Jarrasé mai afirmă că “Originile predicii sinagogale și a traducerii (scrisă sau orală) a Torei par a fi comune. Neemia (8;8) spune: “Ei citiră în cartea Tora a lui Dumnezeu, explicând și dând sens și făcând să fie înțețeasă lectura”. Chiar Cronici (II, 17;9) ar face o mențiune echivalentă: “Ei învățară în Iuda. Ei aveau deci cu ei cartea Tora a lui Dumnezeu. Ei umblau în toate orașele lui Iuda și învățau poporul”. Textul ebraic ar utiliza două expresii le-havin și le-lammed dar se găsește de asemenea (Esdra 7;10) expresia li-derosh (care a dat midras: interpretare homiletică): “Căci Esdra a pus inimă să studieze Tora a lui Dumnezeu, să o pună în practică, și să învețe în Israel legea și dreptul”. Aceste trei referințe la scriptură ar arata perfect că Tora era atât citită cât și comentată în limba țării, în ocurență arameica. “Nu e imposibil ca cei mai vechi midrashimi să provină din expuneri orale ținute în cadrul sinagogal. Existau, cu siguranță, predicatori celebri (darshanimi) dar oricine putea- și poate încă- dacă era capabil să țină o predică sinagogală. Motsae chabbat, ieșirea din chabbat, se produce 70 minute după momentul intrării sale , vinerea. Rugăciunea începe în general prin recitarea celor doi Psalmi (67 și 144); se citește de asemenea Shema’s Israel și tefilla în care se găsește intercalat un pasaj specific (Atta honantanu). Psalmul 91, zis cantica nenorocirilor (shir shel paga’im), precede lectura faimoaseo rugăciuni U-ba le-Tsiyyon. Citirea havdala (ceremonia de despărțire) este făcută odată cu binecuvântările”.

După șef rabinul Moses Rosen, după rugăciunile de Șabat sau de sărbători se face Kiduș, adică sfințire, se bea un pahar de alcool și se urează “LEHAIM!”. Sinagoga ar fi salvat iudaismul în spațiu iar Șabatul în timp, săptămâna evreului neîncepând cu ziua de odihnă ci încheindu-se cu ea.

Calendarul iudaic.

Organizarea datelor legate de sărbătorile evreiești nu se poate face fără cunoașterea câtorva particularități ale calendarului iudaic.

Sursele uzuale afirmă că robia egipteană ar fi produs o repulsie funciară în sânul poporului ales față de orice cult solar și că de aceea acesta și-ar fi creat antitetic un calendar lunar pe care (noi constatăm că spre deosebire de Islam) l-ar fi adaptat ulterior la calendarul universal, rezultatul prezent fiind un calendar luni-solar. Deci, până în secolul IV e.n., când Hilel al II-lea (în continuarea lucrărilor lui Rabi Adda și Mar Șmuel ce conducea înalta academie din Nehardea- Babilon) a introdus calendarul bazat pe ciclul lunar de 19 ani (față de ciclul solar de 28 ani), în Țara Sfântă fiecare început de lună ar fi fost fixat pe baza unor mărturii despre apariția lunii noi (ca și azi încă în deșert pentru cel mai recent monoteism).

În prezent, calendarul iudaic are, pe durata a 19 ani, 12 ani cu 12 luni de 29 (întodeauna lunile: Iiar, Tamuz, Elul și Tevet) sau 30 (întotdeauna lunile: Nisan, Sivan, Av, Tișri și Șvat) zile și 7 ani bisecți/șnat ibur (în care luna Adar are 30 de zile, față de 29 în anii obișnuiți) cu 13 luni. Lunile Kislev și Șvat au uneori 29, iar alteori 30 zile. Începutul lunii/Roș Hodeș poate fi sărbătorit una su două (atunci când luna precedentă a vut 30 zile) zile (Iiar, Tamuz, Elul, Heșvan și Adar au întotdeauna două zile de Roș Hodeș- 30 a lunii precedente și 1; Luna Tișri nu are zi de Roș Hodeș pentru că prima sa zi este chiar Roș Hașana). Fluctuațiile duratei acestora ar decurge din precepte asociate unor sărbători: Iom Kipur nu poate fi niciodată marți, vineri sau duminică (daca ar fi vineri s-ar termina la începerea zilei de Șabat pângărindu-l prin aprinderea lumânărilor de Șabat după începerea acestuia sau înainte de încheierea sărbătorii Iom Kipur care este Șabat Șabaton; dacă ar fi duminica, lumânările ar trebui aprinse înainte de încheierea Șabatului sau așteptând încheierea acestuia- în plin Iom Kipur; dacă ar cădea marțea, Sucot ar începe duminica iar Hoșana Raba ar fi în zi de Șabat când e interzisă procesiunea cu Ertog și Lulav), deci, prima zi de Roș Hașana nu poate fi duminică, miercuri sau vineri. Cea de a 13-a lună este denominată “Adar II” sau “Veadar” și survine în anii 3, 6, 8, 11, 14, 17 și 19 din ciclu.

Deși capul anului- Roș Hașana este în luna Tișri, aceasta este luna a șaptea- Nisan, în care a avut loc ieșirea din robia egipteană, căpătând cinstea de a fi prima lună a anului.

Să recapitulăm lunile: Tișri, Heșvan, Kislev, Tevet, Șvat, Adar, Nisan, Viar, Sivan, Tamuz, Menahem Av, Elul. Un an bisect, cum a fost de exemplu 5752/1991-1992 arăta astfel: 9 septembrie Roș Hașana ziua I, lunile Tișri (30 zile), Heșvan (30 zile), Kislev (30 zile), Tevet (29 zile), Șvat (30 zile), Adar 1 (30 zile), Adar 2 (29 zile), Nisan (30 zile), Viar (29 zile), Sivan (30 zile), Tamuz (29 zile), Av (30 zile), Elul (29 zile), 27 septembrie Erev Roș Hașana.

Adăugând 3761 ani la anul civil din calendarul universal obținem anul curent din calendarul iudaic: 2002 + 3761 = 5763. Adăugând la numărul format din ultimele trei cifre ale anului iudaic 240 se obțin ultimele trei cifre ale anului civil universal: 763 + 240 = 003.

Există și o accepțiune tipografică a calendarului iudaic și aceasta a avut un rol important în perpetuarea ritului. Și în România, Federația Comunităților Evreiești (Mozaice) tipărea anual calendare/Luah care, alături de materiale din Revista Cultului Mozaic și apoi Realitatea Evreiască, constituiau o sursă autorizată.

Sărbătorile austere și cele trei sărbători de pelerinaj.

Solemnitățile de Tichri (septembrie/octombrie) După Hayoun și Jarrasé, luna Tichri este cea mai importantă din anul evreiesc pentru că îi permite să facă penitență și să se răscumpere. Pe durata celor zece zile care separă noul an de ziua jertfei/împăcării cu Dumnezeu trebuiesc citite rugăciunile adecvate, selihot. În tefilla expresia “D-zeul sfânt” este înlocuită cu “regele sfânt”.

A). Anul Nou (Rosh-ha-Shana/ Roș Hașana)- aprox. sept.-oct.

După Hayoun și Jarrasé, această solemnitate este asociată ideii de judecată (yom ha-din) și de shofar (corn de berbec). Numeri 29;1 vorbește de yom teru’a (ziua de fanfară) și Leviticul 23;24 de zikhron teru’a (semnal de fanfară). Talmudul (Jer. Rosh-ha-Shana IV, 8, 59 c) ar fi cel care semnalează că sunarea shofarului avea loc în zori; ca urmare a reacției violente a romanilor care credeau că era vorba de o revoltă ce trebuia imediat înăbușită, s-a deplasat această sunare la ora de mussaf. “Liturghia de Rosh-ha-Shana e foarte lungă: talmudul (Rosh-ha.Shana 35 a) recomandă chiar preotului-oficiant să cunoască bine rugăciunile înainte să le recite. Care sunt ideile principale ale acestei liturghii deosebite? Ele sunt rezumate de trei cuvinte: malkhouyot (proclamarea regalității divine), zichronot (reamintirea supremației divine) și shofarot (sunări pentru a reaminti că salvarea vine de la Dumnezeu). Liturghia reamintește că în această zi Dumnezeu a creat universul (ha-yom harat olam), că tot în această zi face să defileze umanitatea întreagă prin fața tronului său (ya’amid be –mishpat) și îl unește printr-un act de alianță”.

Față de lungimea deosebită a liturghiei, Rabban Gamliel II ar fi decis suficiența pentru toți a conducerii oficiului religios de către preotul-oficiant că nu e necesar să participe toți individual. Tratatul Sofrim (cap. XIX) ar fi cel care repartizează Psalmii următori pentru diferitele slujbe: se începe cu Ps. 17; la musaf se citește Ps. 81 și la minha Ps. 29.

După Hary Kuller, pe răbojul primei zile a lunii Tișr e încrustat: “De Roș Hașana se scrie și de Iom Kipur se pecetluiește, în ceruri, cine va trăi si cine va muri…” întrucât în fiecare noapte sufletul muritorului s-ar urca în ceruri și acolo ar înscrie în cartea vieții toate faptele omului iar în ultima lună din an Elul condicele ar fi studiat în cer și s-ar hotărâ cine și cum va fi judecat, soarta acestora mai putând fi schimbată prin rugă, pocăință și milostivenie. Roș Hașana ar fi cea în care sună trâmbițele din ceruri și este asociată cu ziua în care Avraam ar fi trebuit să-l sacrifice pe Isaac iar evreului nu-i este permisă odihna pe durata ei. Se pare că sărbătoarea, ca atare, ar fi fost inițiată de Ezra, după întoarcerea din Babilon, dar ar fi continuat să evolueze datorită creatorilor Talmudului până în Evul Mediu (asocierea Șofarului și apoi a melodiilor și rugăciunilor Payanimilor).

După șef rabinul Moses Rosen, Anul Nou evreiesc ar reuni niște zile cutremurătoare în care omul rămas singur dă bătălia pentru izgonirea răului din interiorul sinelui său.

B) Iom Kipur/Yom kippur - aprox. oct.

După Hayoun și Jarrasé, Ziua împăcărilor cu Dumnezeu (Yom kippur)- ar fi tratată în masivul tratat talmudic consacrat acestei solemnități și se numește în aramaică Yoma, adică ziua. Nu ar exista nici o data care să aibă, pentru comunitatea lui Israel, aceeași importanță. Dacă judecata noului an, ea este cea în care deliberează astfel ca cele zece zile de penitență și post de kippur pot să răscumpere și “să ne înscrie în cartea celor vii”, nimic nu mai poate să schimbe după rugăciune de închidere a kippurului (ne’ila). Talmudul vorbește de această zi de kippur ca de marele post (tsoma rabba). Cum această solemnitate este în primul rând o zi de căință și de penitență, selihoturi (rugăciuni penitențiale), astfel că abundă confesiunile (al het; avinu, malkenu). Numeroase pasaje talmudice (Yoma 87 b) ar fi fost reluate în liturghie. Ziua de kippur ar fi singura care numără cinci amidot-uri.

Există o rugăciune celebră care deschide seara de kippur, kol nidre/Kol Nidrei (toate jurămintele), redactată în limba aramaică probabil la începutul epocii geonimilor și această compoziție liturgică le-ar provocat evreilor complicații grave pentru că ea prevedea dezlegarea jurămintelor și dădea iertarea pentru toate greșelile comise de la precedentul kippur iar unii antisemiți au dedus că religia evreilor îi învață pe aceștia să-și rupă legămintele sau cum, dacă e cazul, să se sustragă lor. Ar fi o necunoaștere grosolană a spiritului însuși a kippurului: talmudul fiind cel care stipulează că celui care comite cu știință o faptă rea spunându-și că kippurul îl va absolvi (yom kippur mekaper), aceluia nici kippurul nu-i va da absoluțiunea, dar după Hayoun și Jarrasé această punere la punct, oricât de vechi și de autorizat ar fi fost, nu i-a dezarmat pe adversarii iudaismului.

Momentul cel mai emoționant al liturghiei ar fi cel în care se reamintește seder avoda, adică serviciul Marelui preot în Sfânta sfintelor: “de fiecare dată când menționează numele explicit a sfintei binecuvântate fie, cunoscut de el singur, credincioșii se aruncă cu fața la pământ”.

După Hary Kuller, simbolismul și importanța superlativă a acestei sărbători decurge din faptul că pe durata ei Atotputernicul ar decide nu numai soarta individului ci și pe cea a întregului popor ales, legătura dintre destinele lor fiind implicită și repercusiunile reciproce. Din punct de vedere istoric, sărbătoarea ar fi fost instituită în a zecea zi a lunii Tișri din timpul lui Moise iar ritualul ei ar fi devenit deosebit de încărcat în marele templu din Ierusalim (de care amintește Avoda din cadrul rugăciunii de musaf), legat de cultul sacrificial, când practic nu existau rugăciunile în accepțiunea lor actuală. Ultima parte a slujbei se numește Neila și conține impresionanta rugăciune “Șelos esrei midoth”, încheierea producâdu-se la ieșirea stelelor pe cer când se sună din Șofar. În aceeași seară începe clădirea la Suca, cu baterea în pământ a primului țăruș.

După șef rabinul Moses Rosen, Iom Kipur ar ocupa în decursul întregului an locul Șabatului în săptămână.

C. Sărbătoarea colibelor (sukkot/Sucot)- aprox. oct.

După Hayoun și Jarrasé, Sukkot este prima dintre cele trei sărbători de pelerinaj (la Ierusalim). Ea durează șapte zile (ba-sukkot tsibu shiv’at yamin) și reamintește colibele în care Dumnezeu adăposti copiii lui Israel după ieșirea din Egipt. Liturghia acestei sărbători ar fi aproape identică cu cea din celelalte zile dacă se exceptează adăugarea unui Psalm deosebit și transformările din tefilla. Se recită rugăciunea care începe cu “atta behartnu” (Tu ai aruncat ochii pe noi, ne-ai ales) care se găsește în Yoma 87 b și “wa-titten lanu” (Tu ne-ai dat…) care e menționată în Berachot 33 b. În vremi normale, se mulțumește Domnului care a “sanctificat Israel și sărbătorile” dar dacă sărbătoarea cade de șabat/Sabat se stipulează “care a sanctificat șabbatul, Israel și sărbătorile”. Tratatul Sofrim (cap. XIX) ar dispune că, ca și pentru luna nouă, trebuie recitată rugăciunea “ya’ale we-yahâbo” (Fie ca amintirea noastră să se manifeste pe lângă Tine). Tefilla de musaf ar cuprinde rugăciunea “mi-pene hatta’emu” (din cauza greșelilor noastre) care deplânge că evreii nu mai sunt în măsură să ofere sacrificiile prevăzute pentru această sărbătoare.

După Hayoun și Jarrasé: “Hallel-ul care cuprinde Psalmii 113-118 inclusiv este recitat în fiecare zi imediat după tefilla; în timpul semi-sărbătorilor (hol ha-mo’ed) trebuie citită rugăciunea de musaf. Deuteronomul 16, 14-15 vorbește de această sărbătoare ca de un episod de mare veselie (zeman simhatenu). A șaptea zi de sukkot se chiamă “shemini atseret” și constituie o sărbătoare în sine. Sărbătoarea se termină cu adevărat cu ziua de simhat Tora (sărbătoarea Torei) în cursul căreia copiii și adulții sunt în veselie în sinagogă și dansează ținând sulurile Torei în mână”.

După Hary Kuller, dincolo de amintirea adăpostirii în colibe de după ieșirea din Egipt (opt zile), această sărbătoare ar fi legată și de munca pământului și de cea mai importantă- “Hag”/Sărbătoarea dintre cele trei veniri pe an a evreilor la Ierusalim (Zemon simhatenu- timpul veseliei noastre). Suca ar trebui să fie alcătuită din patru grinzi, închideri din șipci și șindrilă, acoperiș din papură și frunze printre care să se vadă cerul, mobilată cu o masă și câteva scaune și decorată cu covoare, ciorchini de struguri și fructe.

A șaptea zi de Sucot se numește Hoșana Raba și ar data din perioada celui de al doilea Templu din Ierusalim, semnificația ei fiind de apel disperat ca Atotputernicul să se îndure de sufletele credincioșilor. După publicațiile FCE, obiceiul ca în timpul serviciului divin de Hoșana Raba băncile din sinagogă să fie lovite cu ramuri de salcie până cad frunzele și-ar găsi explicația în atmosfera de bucurie care caracterizează sărbătoarea de Sucot.

Semini Ațeret este a opta zi de Sucot.

Simhat Thora este ultima zi și singura sărbătoare evreiască a cărei prăznuire ar implica un anume fast.

După șef rabinul Moses Rosen, Sukotul ar urma firesc după Roș Hașana și Iom Kipur ca bucurie a rodului cel frumos după ce ar fi fost înlăturată zgura patimilor impure.

Sărbătoarea de Paști (pesah)/Sărbătoarea Sufletului Evreiesc- aprox. aprilie.

După Hayoun și Jarrasé, este prin excelență sărbătoarea eliberării (zeman herutenu) pentru că ea comemorează ieșirea din Egipt și sacrificiul pascal. Pe durata primilor două seri se recită haggadah-a care relatează ieșirea evreilor din Egipt. Această sărbătoare se chiamă de asemenea hag ha-matsot (sărbătoarea pâinii azimă) în amintirea turtelor cu care au trebuit să se mulțumească după plecarea lor precipitată din Egipt.

După Hary Kuller, denumirea acestei sărbători ar fi legată de sacrificiul tradițional, inaugurat în Egipt și continuat cu procesiunea la Ierusalim și jertfira mielului. După întoarcerea din Babilon, sacrificiile ar fi fost abolite și solemnitatea pascală s-ar fi rezumat la o reuniune religioasă în cadru strict familial, când se beau patru pahare de vin și s-a codificat ritualul într-o carte cu povestiri- Hagada șel Pesah, căreia i s-ar fi adăugat în Evul Mediu o serie de cântece. Sărbătoarea durează opt zile, dintre care primele două sunt sărbători complete în serile cărora se oficiază acasă sederul, următoarele patru sunt semisărbătoarea Hol-Hamoed, alte două zile sunt sărbători sinagogale (în ultima recitându-se rugăciunea de pomenirea morților- Iscor).

Sărbătoarea săptămânilor Șevuot/chavou’ot- aprox. mai.

După Hayoun și Jarrasé, se cheamă astfel pentru că trebuie numărate șapte săptămâni de la Pesah. Dacă Pesahul a fost sărbătoarea eliberării, spune tradiția evreiască, chavou’ot marchează pentru poporul lui Israel venirea libertății. Sursele evreiești vechi ar vedea în această zi ziua darului /primirii Torei (yom mattan Tora) și pe parcursul tuturor acestor sărbători de pelerinaj, nu se citesc rugăciunile penitențiale.

După Hary Kuller, este vorba de ziua a treia a lunii a treia de la Exod când Dumnezeu s-ar fi înfățișat oamenilor ca să le dăruiască legea divină, de unde talmudul ar dezvolta o mistică a numărului trei.

După șef rabinul Moses Rosen, relevația monoteistă din acea zi ar fi o revoluție calitativă și prin modul activ al intervenției divine în viața cotidiană a credincioșilor.

Rosh kodesh/luna nouă.

După Hayoun și Jarrasé, Biblia i-ar acorda o importanță foarte mare, munca era interzisă, poporul se strângea în adunări religioase și asculta predicile înțelepților. Mai târziu, zilele de lună nouă și-ar fi pierdut caracterul sacru și ar fi fost asimilate cu semi-sărbători. “Se citea hallel și se recita rugăciunea de musaf. Oficierea începea în unele comunități sefarde cu recitarea Psalmului 104”.

Hanuka și Purimul (citirea sulului lui Ester).

La Hanuka ca și la Purim, se citește al ha-nissim în tefilla de dimineața, de după masa și de seara ca și în mulțumirile de după mese. Această sărbătoare ar prevedea chiar un schimb de cadouri între familii (shelo’ah manot).

Hanuca/Hanuka- aprox. dec.

După Hayoun și Jarrasé, sărbătoarea de Hanuka a fost instituită pentru a comemora consacrarea templului de către Iuda Maccabeul; începe în 25 luna Kislev și ține opt zile. Tratatul Sofirim (cap. XVIII) ar indica să se citească cu această ocazie Pasalmul 30. Acasă, ca și la sinagogă, se aprinde câte o lumânare în fiecare seară cântându-se poemul ma’oz tsur yeshuati. În tefilla de dimineața, prânz și seara, ca și în mulțumirile de după mese se intercalează un pasaj scurt care începe cu ‘al ha-nissim (în amintirea miracolelor).

După Hary Kuller, evreiii nu ar avea sărbători naționale, chiar și aceste evenimente fiind legate de credința în Dumnezeu și doar Hanuca ar face excepție combinând comemorarea recuceririi Templului de către hașmonaiți cu minunea iluminării templului timp de opt zile în șir și de aici progresiunea aprinderii lumânărilor de la una în prima zi la opt în ultima (în sinagogă între rugăciunile de Minha și Maariv iar acasă după Maariv).

Purim/Sărbătoarea destinului- aprox. martie.

După Hayoun și Jarrasé, sărbătoarea de Purim are loc în 14 luna Adar și nu s-ar fi putut stabili cu exactitate ce i-a prilejuit apariția. Ceea ce ar fi sigur este că persecuțiile au periclitat grav existența evreilor în regatul lui Assureus și că o femeie Ester a devenit soția monarhului și ea ar fi putut astfel să-l “înfunde” pe Haman dușmanul poporului său. Sărbătoarea de Purim este precedată de un post, numit postul Esterei.

După Hary Kuller, Purim ar fi singura sărbătoare laică a poporului evreu, fiind legat de mici petreceri familiale și prietenești. De Purim ar fi legată și o formă de teatru evreiesc.

Hamișa Asar Bișvat/Anul nou al pomilor- aprox. febr.

După Hary Kuller, ar fi o cvasisărbătoare străveche deși nemenționată în Biblie, o sărbătoare a copiilor 15 zi din luna Șevat, valoarea simbolică fiind dobândită în Diaspora.

Zilele de post.

După Hayoun și Jarrasé, zilele de post cele mai importante sunt posturile de 10 tebet, Ester 13 adar, 17 tammuz și 9 av.

Zilele de post (ta’anit) ar merge până la o instituție foarte veche în iudaism din timpul calamităților sau catastrofelor naționale când se îndemna la post și penitență (I Regi 21;9, Joel 1,14, 2;15). Aceasta s-ar fi întâmplat mai adesea în caz de secetă. Zaharia (8;19) ar fi reținut zilele de post cele mai importante: “Astfel a grăit Domnul Savaot: Postul din luna a patra, a cincea, a șaptea și a zecea vor fi pentru casa lui Iuda spre veselie și bucurie și zile bune de sărbătoare! Dar iubiți adevărul și pacea!”.

După publicațiile FCE, se pot stabili zile de post și date comemorative de Tom Ghedalia, Iom Kipur, Taanit Ester, Iom Hașoa Vehagvura, Șiva Asar be Tamuz, Tișa beAv și pentru kedoșimi.

Liturghia zilelor de post ar implica prezența rugăciunilor penitențiale (tahanunim și selihot) deosebit de numeroase. “Pe durata zilri de 9 Av, nu se pun tefillin dimineața în semn de doliu; nu se pun decât pe durata minha”.

Acestea ar fi marile întruniri liturgice ale lui Israel care cer prezența credincioșilor în sinagogă. Acest rapel liturgic este necesr pentru a aborda adecvarea spațială.

TRANSPUNEREA ARHITECTURALĂ A SINAGOGII.

După Hary Kuller, “Midraș” ar desemna lăcașul de cult, conform Exod 25,8 (“Și îmi voi face un lăcaș sfânt și voi sălășlui într-înșii”) și de aceea cele două temple reale succesive din Ierusalim (distruse în secolul VI î.e.n. și I e.n.) aveau apelativul casa sfântă/ Beit-Hamikdaș. Sinagoga, în tripla accepțiune cu casa învățăturii/Beit Hamidraș, casa adunării/Beit Hakneset și ar trebui să asigure reunirea zilnică a minimum 10 bărbați/Minian-uk pentru cele trei rugăciuni (Sahrid, Minha, Musaf) și desfășurarea unor ceremoniale liturgice complexe de sărbători. Templul ar constitui o “variantă modernizată” (frecventă după Emancipare în mediile reformate/neologe) a sinagogii. Specificitatea sinagogii nu ar reda în caracterul strict cultual ci din unidimensionalitatea Diasporei (similar cu instituția rabinatului). În Evul Mediu s-ar fi elaborat lucrarea ritualică “Sulhan Aruch” care a canonizat ceremonialul religios al sărbătorilor pentru evreiii de pretutindeni.

După Hayoun și Jarrasé, termenul sinagogă ar semnifica același lucru ca și ebraicul Keneset, de unde Bet ha-Keneset sau Bet ha-Tefilla (originea s-ar fi aflat în nevoile comunitare de reunire a miniamului minim alcătuit din 10 bărbați cu vârsta mai mare de 13 ani, care la început s-ar fi reunit numai sâmbăta/Bet ha-Shabbat sau de sărbători) iar primele sinagogi nu se realizau încă în baza unor prescripții și erau extrem de austere, singura mobilă fiind Sifre Tora/dulapul pentru sulurile Torei. Destul de repede, ar fi apărut cel de al doilea pol al sinagogii- tribuna rabinului sau predicatorului, almenorul (după ei etimologie din arabul al-minbar, deși noi știm că acesta a apărut ca obiect în moscheie ulterior secolului VII și are configurație de scară).

Caracterul istoric al sinagogii este evidențiat de mărturii, reunite de Hayoun și Jarrasé, care vorbesc despre ea ca Bet ha-Keneset și Bet ha-Midrash (loc de rugăciune și studiu), grădiniță de copii (Talmud: Ber. 17a și Baba Batra 21a), tribunal (Yebamot 65b), han (Pessahim 101a), loc în care se pronunța elogiul funebru pentru erudiții Torei, loc de dezbatere în chabbat a problemelor comunitare (Ketubbot 5b), Bet keneset shel mekhrim/loc de adunare a străinilor.

Hayoun și Jarrasé mai citează Shabbat 11a care spune că “orice oraș ale cărui acoperișuri depășesc o sinagogă va sfârși prin a fi distrus într-o zi!”. Relația sinagogii cu o sursă de apă ar decurge din comparația Torei cu un izvor de apă înviorătoare din Pericopa Bo/Mechilta (“Când Dumnezeu vorbește profeților în afara țării sfinte, aceasta se petrece constant pe malul unei ape curgătoare”) și recomandarea de a transmite Numele divin în loc curat, pe malul apei (Ezechiel 1;1, Daniel 8;2 și 9;3, Ecleziast 3;11). Chiar în afara orelor de rugăciune ar fi interzis să se mănânce sau bea în sinagogă, să te adăpostești în ea de intemperii, să o folosești ca loc de trecere sau plimbare, să faci socoteli. Talmudul ar interpreta Lev. 26;31 (“Voi devasta sanctuarele voastre”) în sensul că o sinagogă ar rămâne sinagogă și după distrugere, ea nu ar putea fi nici închiriată și nici ipotecată, nici o sinagogă n-ar putea fi demolată înaintea construirii celei noi sau măcar reunirii fondurilor necesare. Copiii celui ce nu respectă frecventarea obligatorie a sinagogii vor pleca în exil sau captivitate iar asiduitatea este contorizată în ceruri. Talmudul va amenda recomandarea frecventării sinagogii de către femei cu separarea sexelor.

Din timpul cultului sacrificial, rugăciunea ar fi fost orientată spre templu, după distrugerea acestuia rămânând locul. Orientarea sinagogilor va aduce comunitatea cu fața spre Ierusalim (1 Regi 8:30). Amplasamentul chivotului va fi pe zidul dinspre Ierusalim, bimahul va fi amplasat tradițional în centrul sălii pentru ca cititorul să fie văzut de întreaga congregație, sălile mici nepunând probleme de acustică. Locurile de onoare vor fi cele din lungul zidului pe care se afla arca și ele erau rezervate notabilităților și bătrânilor comunității. Fervoarea rugăciunii, marile rituri liturgice și cărțile de rugăciune s-au sedimentat până în secolele XVII-XVIII.

După Moses Rosen, sfințirea/Kiduș ar marca tot ceea ce se face în viața materială și cea spirituală, afectând și unele acte din sinagogă iar preceptul “Casa ta să fie aproape de sinagogă” (Talmudul Babilonian, Bava Meția, folio 107) ar depăși topograficul și ar viza mai mult similitudinea.

Anexa 2:
GHID INFORMATIV DE PROIECTARE PENTRU REFUNCTIONALIZAREA SPATIILOR UNOR SINAGOGI, CARE NU MAI SUNT IN FOLOSINTA CA ATARE

Se va pastra si respecta structura, arhitectura (interioara si exterioara ) expresia artistica și însemnele religioase și/sau laice cu caracter mozaic, interioare și exterioare, caracteristice edificiului existent, asa cum functionat ca sinagoga.
Unde este este cazul, să amenajeze în spațiile nou construite, exterioare clădirii existente a Sinagogii, vitrine în care să expună obiecte reprezentative pentru istoria Comunității Evreilor din Gherla is sau Dej, în condiții agreate de FCER-Comunitatea Evreilor locala
să amenajeze pe zidul clădirii, la intrarea de la stradă, o placă inscripționată, despre istoria cladirii, anul construcției, caracterul de monument și importanța clădirii ca sinagoga. (va vom furniza aceste date la cerere, dar sugeram ca ar fi util a se initia a o mica cercetare individuala).
Solutia propusa nu va permite în incinta imobilului nici un fel de activitate cu caracter cultic al altor religii și nici manifestări cu asemenea caracter (conferințe, întruniri, concerte religioase etc.). Nu vor fi expuse însemne ale altor culte religioase.
Nu sunt permise activități incompatibile cu destinația inițială a clădirii, cum ar fi restaurant, bar, sală de joc, discotecă, baie publica, etc , care sunt incompatibile cu fosta folosinta ca lăcaș de cult mozaic și edificiu de patrimoniu local.
Proiectantul a luat la cunoștință restricțiile impuse de specificul acestei cladiri.
este interzisă amenajarea de grupuri sanitare cu acces direct din sau în incinta spatiului de rugaciune al sinagogii propriu-zise, (se va cauta solutia cu acces din hol, coridor, sau din exterior daca este cazul) proiectantul fiind obligat să găsească soluții alternative, , ce vor respecta restricțiile specifice imobilului.
nu se va permite programarea, în nici o împrejurare, în cadrul oricarei manifestări culturale ce va avea loc în acest spațiu, a unor activități sau creații cu caracter rasial, sau care să contravină spiritului de înțelegere și frățietate care caracterizează viața spirituală a evreilor si buna intelegere intre diferite grupari etnice si religioase.

Nota: Acesta este un ghid informativ pentru scopuri didactice (intocmirea unei teme proiect pentru studenti de arhitectura, anul 4) si nu reprezinta ca atare, in niciun fel, un act oficial emis de FCER.

Bibliografie:

xxx, CONGRESUL al II-lea al Federației Comunităților Evreiești din România – SINTEZA RAPORTULUI GENERAL privind activitatea F.C.E.R., în perioada septembrie 2005 – iunie 2010, LUAH-5771 Calendar 2010-2011, Supliment al revistei REALITATEA EVREIASCA, ISSN 1223-7736;
VAINER, Aurel, SA FIM INSCRISI IN CARTEA VIETII! MESAJUL DE ROS HASANA 5771, LUAH-5771 Calendar 2010-2011, Supliment al revistei REALITATEA EVREIASCA, ISSN 1223-7736;
STREJA, Aristide, SCHWARZ, Lucian, Sinagogi din România, Editura Hasefer a Federației Comunităților Evreiești din România, București, 1996, 196 pagini, numeroase ilustrații alb-negru și color, hărți, planuri de situație și tabele;
MOLDOVAN, Mircea, SINAGOGA: ARHITECTURĂ A MONOTEISMULUI, Editura Paideia, București, 2003, 262 pag., ISBN 973-596-140-7

Surse imagini:

Img. 1: http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html/index.php?option=com_content&view=article&id=662:3-4-mai-2011-adunarea-generala-a-fcer&catid=121:galeria-foto-2011&Itemid=158
Img. 2: http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html/index.php?Itemid=142&catid=53:comunitatea-evreilor-din-braila&id=638:27-martie-2011-spectacol-de-purim-la-comunitatea-evreilor-din-braila&option=com_content&view=article
Img. 3: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Sinagoga_Mare_din_Gura_Humorului.jpg
Img. 4: http://bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=5&article=967
Img. 5: http://www.flickr.com/photos/i_csuhai/4596713616/
Img. 6: prof. dr. arh. Mircea Moldovan
Img. 7: http://www.romanianjewish.org/
Img. 8: http://www.flickr.com/photos/alberto_de_marco/4462852272/
Img. 9: http://members.fortunecity.com/indigp/oradea.htm
Img. 10: http://istoriadepeloculdoi.blogspot.com/2011/03/sinagoga-neologa.html
Img. 11: prof. dr. arh. Mircea Moldovan
Img. 12: http://stiri.botosani.ro/stire/1093/Sprijin+financiar+pentru+singura+Sinagoga+din+judet.html
Img. 13: prof. dr. arh. Mircea Moldovan
Img. 14: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sinagoga_Mare_din_Constanța
Img. 15: http://www.panoramio.com/photo/48642118
Img. 16: http://ro.wikipedia.org/wiki/Galați
Img. 17: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sinagoga_Mare_din_Iași
Img. 18: http://www.biserici.org/show_photo.php?id=50307&w=1280&h=1024
Img. 19: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:Sinagoga_Parasita_Oradea.jpg
Img. 20: http://www.piatra-neamt.net/lacase_cult2.php
Img. 21: http://www.romanianjewish.org/ro/index_galerie_foto_01.html
Img. 22: http://www.biserici.org/index.php?menu=BIB3&code=1784&criteria=&quick=&radio=b&order=P.TOWN,C.NAME,P.NAME
Img. 23: http://www.traduceri-ghid.ro/images/MARAMURES/sin%20sighet-M.jpg
Img. 24: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sinagoga_din_Șimleu_Silvaniei
Img. 25: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sinagoga_Status_Quo_din_Târgu_Mureș
Img. 26: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sinagoga_din_Iosefin_(Timișoara)
Img. 27: http://www.biserici.org/show_photo.php?id=46817&w=1280&h=1024
Img. 28: http://bucharestunknown.blogspot.com/2010/01/fostul-cartier-evreiesc-din-bucuresti.html
Img. 29: http://www.romanianjewish.org/
Img. 30: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:Cetate_Synagogue_in_Timisoara_Romania_2.jpg
Img. 31: http://www.jewishfed.ro/fcer/public_html/index.php?option=com_content&view=article&id=286&Itemid=129
Img. 32: http://www.fotografii.4my.ro/details.php?image_id=4464
Img. 33: http://www.biserici.org/index.php?menu=BIB3&code=4170&criteria=&quick=&radio=b&order=P.TOWN,C.NAME,P.NAME
Img. 34: prof. dr. arh. Mircea Moldovan
Img. 35: prof. dr. arh. Mircea Moldovan
Img. 36: http://www.turismland.ro/sinagoga-mare-bucuresti/
Img. 37: prof. dr. arh. Mircea Moldovan
Img. 38: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sinagoga_Eșua_Tova_din_București
Img. 39: http://www.romanianjewish.org/
Img. 40: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:Sinagoga_Fabric_Timisoara3.jpg
Img. 41: prof. dr. arh. Mircea Moldovan
Img. 42: http://www.flickr.com/photos/mystroh/2973697735/

Lăcașuri de cult evreiești din RomâniaMircea MoldovanSinagogi din România