Înapoi la Patrimoniu Construit

Obiecte rituale

Prof. Dr. Mircea MOLDOVAN

ORGANIZARE INTERIOARĂ, ARTĂ SINAGOGALĂ ȘI MOTIVE DECORATIVE EVREIEȘTI.

ALCĂTUIRI UZUALE ALE SINAGOGILOR.

Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale Obiecte rituale

Din cele enunțate până acum s-ar putea desprinde o concluzie privitoare la statutul sinagogii ca lăcaș de cult, similar cu raportul dintre casa de rugăciune și biserică. Aceasta se cumulează cu un caracter istoric al perceperii sinagogii chiar în lumea evreiască și explică și de ce, odată cu emanciparea, neologii/reformații vor reveni la denominațiunea de templu.

Cu timpul, s-au conturat unele prescripții pentru realizarea sinagogilor.

În ceea ce privește amplasamentul, acesta trebuia să fie lângă o apă, într-un “loc curat” și pe cel mai înalt punct al așezării (Talmud). Este evident că pentru evreii din diaspora condițiile nu erau întotdeauna favorabile pentru această din urmă exigență (atât creștinii cât și musulmanii nu acceptau conștient ca să fie depășite în înălțime biserica sau minaretul moscheii din localitatea respectivă) și în gheto s-a ajuns ca sinagoga să fie realizată la ultimele nivele ale unei clădiri înscrisă într-un front de locuințe iar destinația să fie dezvăluită doar de dimensiunile și proporțiile ferestrelor. Faptul că deasupra sălii sinagogii era interzisă amplasarea locuințelor sau a altor funcțiuni face ca înălțimea liberă interioară să fie mai mare (în alte cazuri, în care era interzisă înălțarea sinagogii peste nivelul clădirilor învecinate, volumetria necesară sălii se realiza cu prețul adâncirii nivelului de bază în pământ).

În general, pe parcursul Evului Mediu sinagogile nu dispuneau în orașe decât de loturi cu dimensiuni reduse (cel mai adesea înguste) și adeseori trebuiau realizate în curtea sau în interiorul unor locuințe aparținând comunității sau membrilor acesteia. Uzual, la subsol se amenaja baia rituală și brutăria iar la etaj sinagoga. Sistemul de organizare și construcție medieval făcea ca uneori sala femeilor sau galeria acestora și scara de acces să se afle la etajul unei clădiri învecinate și uneori se realizau chiar lăcașuri separate pentru femei.

Ferestrele sinagogii (în special ale sălii de rugăciune, obligatorii- Cartea lui Daniel 6:11) nu trebuiau să fie îndreptate spre clădirile învecinate, să fie relativ mici și să aibă parapeți înalți astfel ca serviciul divin să nu fie vizibil sau să poată fi perturbat de către cei din exterior și existau prescripții privind distanțele față de vecinătăți, înălțimile geamurilor și parapeților, direcția intrării etc. Talmudul (Ber. 34b) ar fi interzis efectuarea rugăciunii în încăperi fără ferestre și în unele texte se vorbește de 12 ferestre, asociere probabilă cu numărul triburilor. Rashi arăta că fereastra oferă credinciosului vederea cerului. Există și alte elemente care ne îndreptățesc să vorbim de o mistică a luminii și o transpunere a ei în arta evreiască.

Funcție de data emancipării, au fost abrogate cu timpul interdicțiile care vizau amplasarea și forma sinagogilor.

După Encyclopedia Judaica, arată cum Halakhah reglementează construcția și folosirea sinagogii, mobilierul și alcătuirea interioară, amplasamentul dar fără o implicare stilistică.

Dacă originea cuvântului sinagogă este grecească (cu semnificația de adunare), pentru evrei ar exista trei denumiri consacrate ale lăcașului: Bet hakneset- casa adunării destinată rugăciunii comune și studiului Torei în comun; Bet tefila- casa de rugăciuni, atribuindu-i-se tradițional mai mult sensul dimensional decât cel spiritual sau arhitectural; Bet hamidras- casa învățăturii, de obicei de dimensiuni mai reduse și în care pe durata zilei se desfășura învățământul religios. Minianul, care denumea reunirea a zece bărbați în vârstă de peste 13 ani necesari desfășurării ritului, putea să denumească, în anumite zone, și casa de rugăciune integrată în incinta unei locuințe sau rezultată din transformarea unei locuințe. O anumită democrație din cadrul comunităților evreiești făcea ca inițiativa realizării unei sinagogi să depindă de decizia grupului interesat, de eventuale afinități comune și ca sinagogile aparținând unor bresle să fie destul de frecvente. Punctul de vedere rabinic ar fi fost de a nu se prescrie anume forme concrete pentru sinagogi și de a nu se urmări conștient imitarea unor curente arhitecturale la modă. Esențiale erau orientarea, situarea chivotului pe zidul dinspre Ierusalim (acesta trebuia să fie și cel mai puternic din toată clădirea), buna vizibilitate a bimahului. Teoretic și oarecum propagandistic, s-a afirmat în anumite perioade chiar că pentru câteva din liturghiile evreiești clădirea sinagogii ar fi de prisos și că rugăciunile pot fi celebrate oriunde se asigură obiectele necesare liturghiei.

În momentul în care configurația sinagogilor este definită, un factor important devine separarea sexelor, frecvent încă de la cea a intrărilor, și care a evoluat din Evul Mediu de la încăperi distincte separate prin ziduri perforate cu ambrazuri, trafoare, grilaje și mai rar balustrade până la tribunele/balcoanele/ galeriile din vremurile mai apropiate, uneori rezolvate pe mai multe nivele.

Atât bărbații cât și femeile nu pot intra cu capul descoperit în sinagogă, cele mai uzuale acoperăminte fiind chipa pentru bărbați și șalul pentru femei.

Esențialmente, sinagoga ar fi alcătuită din zona intrării și din cea destinată rugăciunii.

Zona intrării nu are numai un rol funcțional ci și de purificare și pregătire sufletească. Bărbații, care participă activ la serviciul divin (față de rolul de ascultătoare/spectatoare al femeilor), dispun de un spălător de mâini (cu rol mai mult de purificare, comparatismul evidențiază această prezență a apei în toate cele trei mari monoteisme) lângă intrarea în sală. Un obiect important din dotarea sinagogilor erau și pușculițele de lângă intrare, caritatea fiind una din virtuțile cultivate de religie. În această zonă mai era prezentă și geniza (ascundere), încăpere în care se depuneau, în așteptarea înmormântării, obiecte deteriorate folosite în practica liturgică: cărți de rugăciune, suluri sfinte, diferite alte obiecte rituale. Tradițional, în spațiul sinagogii se ajungea prin intrarea pentru bărbați.

Amplasarea locurilor din sinagogă va evolua de la cea cu banchete perimetrale, din antichitate, spre configurațiile centrate spre bimah iar în vremurile mai noi spre gruparea acestuia cu chivotul. Locurile cele mai prestigioase erau, firesc, în zona chivotului și considerente “manageriale” au făcut curând din ele o sursă de venit pentru lăcaș (oarecum similară cu stranele din biserici).

Interrelația bimahului cu chivotul ar fi fost, pe parcursul istoriei sinagogii, factorul conceptual și ideologic principal al designului acestora. Față de unicitatea altarului din templu și tabernacol (prin separarea spațială de Arcă), în sinagogă există două centre între care se desfășoară serviciul divin într-un echilibru dinamic. De aceea, spațialitatea sinagogilor ar înregistra schimbările cunoscute ale locului și poziției bimahului față de chivot: în centrul sălii la sinagogile ortodoxe ashkenaze, pe peretele opus chivotului la cele sefarde, pe aceeași estradă cu acesta la cele reformate. Joseph Caro are un comentariu Kesef Mishnah: “Nu este esențial de a pune bimahul în centru. Totul depinde de spațiu și timp. Sinagogile neologe prin mutarea bimahului în fața nișei Torei au revenit la aspectul unifocal și au generat proteste vehemente”.

S-a remarcat de către mai mulți autori că aproape toate inovațiile reformiste sunt apte de a fi interpretate și ca o revenire la origini, o purificare și, întrucât aceasta este o caracteristică programatică a reformelor religioase, de aici ar fi venit venit în epocă și denominația și analogia cu reforma protestantă. De aici și interpretările dacă ar fi fost un fenomen corespunzând slăbirii legăturilor organice cu credința și perceperii riturilor și preceptelor ca obligații decurgând din reguli impuse dar golite de sens sau o tentativă de resuscitare/revigorare sau sincronizare cu societatea timpului și prin un oarecare „compromis”.

Ca și în începuturile celorlalte monoteisme, spațiul sinagogii asocia și purta în germene și organismele legate de administrație, legislație și justiție. De exemplu, după Aristide Streja și Lucian Schwarz, Sinagoga Veche din Alba Iulia (datată 1921) adăpostea și un tribunal rabinic și avea chiar o celulă-închisoare. O sursă fiabilă despre sinagogi o constituie cartea lui Gazda Aniko și colaboratorii, care depășește cadrul programatic al sinagogilor din Ungaria.

Între secolele XVIII-XX, în jurul sinagogii se formează adevărate complexe care grupează clădiri anexe, cu rol ritual, cultural, filantropic sau numai utilitar/practic și uneori chiar lucrativ, pentru a se putea oferi un supot financiar vieții comunitare. Cele mai uzuale clădiri amplasate în jurul sinagogii erau: casa de rugăciune de iarnă, școala, locuința rabinului și cea a cantorului, baia rituală/mikve (nelipsită la sinagogile vechi, când trebuia să fie construită deasupra unui izvor). Din punct de vedere urbanistic, se constată, în aria europeană, o preferință pentru compoziții închise pe curte interioară în zona ortodoxă și o dispunere pavilionară aerată frecventă la comunitățile neologe. În orașele Evului Mediu, strada evreilor era adeseori paralelă cu axa orașului și în apropierea zidurilor fortificate. Până la emancipare, funcție de specificul zonei, evreii puteau sa fie închiși în gheto, să aibă cartiere proprii gen stetl sau să fie refulați în afara orașelor pe domenii nobiliare. Oricum, evreii, chiar dacă nu erau obligați să locuiască în anume cartiere, au manifestat până la emancipare o predilecție pentru a se grupa în anume zone ale orașului.

După Aristide Streja și Lucian Schwarz, ansamblul sinagogal ar fi ajuns destul de curând să aibă în componența sa căte o sală mică (10-12 locuri pentru rugăciunile zilnice și alte utilizări specifice), o curte în aer liber, sediu administrativ al comunității (a cărei importanță și multifuncționalitate nu poate fi subliniată îndeajuns), clădiri pentru învățământ și adunare. Frecventă era realizarea pe același amplasament, simultan sau succesiv, a mai multor sinagogi și a altor construcții cu funcțiuni complementare. Chivotul (Arca Alianței- Arca Sfântă- Aron Hakodeș) ar fi cel mai important element din sinagogă, fiind protejat cu o predelă, pahoret (exterior la ritul așkenaz și interior la ritul sefard) și iluminat de Ner Tamid, reprezentând legământul credinței și focul perpetuu din Templul din Ierusalim. Bima (Almenor) ar fi o platformă rezervată cititorului cărților sfinte, specifică lăcașurilor evreiești, pe care se află un pupitru (amud), unu sau două candelabre cu câte 1, 8 sau 9 brațe și se asigură eventuala instalare a baldachinului pentru nunți- hupa.

Stilistic, sinagogile ar fi fost tributare condiției evreiești care nu permitea în Diaspora “dezvoltarea unei arhitecturi originale”, multe sinagogi ar fi fost modeste atât la interior cat și la exterior și ar fi frizat anonimatul (autorii de azi ar spune “minimalismul”). În mod frecvent, la sinagogi găsim elemente stilistice coraspunzătoare celor care dominau în epocă în ambientul respectiv.

Emanciparea evreilor ar fi cea care a făcut ca în unele țări să se producă schimbări majore în domeniile economic, politic, social și cultural iar organizarea evreiască tradițională, închegată și unitară să pară anacronică.

ELEMENTE DE PROIECTARE A SINAGOGILOR CONCRETIZATE ÎN SECOLUL XIX.

Profesorul dr. A. Haupf din Hanovra, considera, simptomatic în secolul XIX și după emanciparea evreilor, că sinagogile s-ar baza pe aceleași principii ca și bisericile creștine (îndeosebi cele evanghelice), diferențele fiind generate de particularitățile riturilor (orientare est-vest adică spre Ierusalim, evitarea planurilor cruciforme). Preferința și inspirația sa manifeste erau orientate către lăcașurile de cult evanghelice germane.

Planimetria sinagogilor ar fi trebuit să ofere, în conformitate cu unele cerințe speciale, realizarea următoarelor spații spații: a. pronaosul/vorhale; b. presinagoga; c. sala bărbaților, amplasate la parter; d. sala femeilor; e. sanctuarul; f. anexe cu încăperea rabinilor și cantorului, scări, garderobe, sala reprezentanților și superiorilor, sanitare/aborten și demisolul/pivnița.

a. Pronaosul trebuia amplasat pe cât posibil la vest și căpăta o oarecare dezvoltare întrucât se proporționa funcție de volumul întregii clădiri, conținea amenajările pentru spălarea rituală a mâinilor ca purificare, era în legătură cu garderoba bărbaților și din el debușau intrările în sala de rugăciune a bărbaților și scările spre balconul/încăperea femeilor.

b. Presinagoga avea drept destinație desfășurarea serviciului divin în zilele lucrătoare, când numărul participanților la serviciul divin era redus sau cu ocazia altor diverse ocazii.

La ocazii deosebite, era bine ca ea să poată funcționa și ca o extindere a sălii de rugăciune, de unde recomandarea separării de aceasta prin compartimentări vitrate, pereți mobili, jaluzele etc. și orientarea locurilor tot spre est iar ca și mobilier, conținea numai pupitrul solistului/cantorului și, în spatele acestuia, un mic dulap mobil pentru Tora, uneori fiind posibilă reunirea lor cu un blat detașabil (posibilă amintire a primelor sinagogi, în care intrarea se practica pe latura orientată spre Ierusalim iar chivotul era adus pe un cărucior, n.n.).

Acest spațiu putea lua uneori forma unei capele speciale (sală de rugăciune specială).

c. Sala de rugăciune- încăperea bărbaților/naosul ocupa de obicei parterul sinagogii și era mobilată cu rânduri de bănci (comparabile în aria germanică cu cele din bisericile evanghelice) orientate spre est/Ierusalim, unde se producea o grupare bimah-aron kodeș ce constituia sanctuarul, importantă fiind buna vizibilitate.

De obicei, se realiza un culoar median și, din dorința ca să nu existe mai mult de 8-10 locuri continue, puteau să mai rezulte și alte circulații paralele cu acesta cu lățimi de 1,8-2 m și care permiteau desfășurarea pe durata ceremoniilor procesiuni cu sulurile sfinte ale Torei, considerent din care circulațiile laterale puteau să fie mai late decât cea mediană (o ordonanță a poliției germane din anul 1889 reglementa dimensiunile circulațiilor, numărul și dimensiunile evacuărilor, deschiderea acestora spre exterior și alte măsuri pompieristice).

Stranele/băncile ar fi fost asemănătoare celor din bisericile evanghelice, cu amenajarea în plus (sub șezut) a unui sertar cu încuietoare în care se păstra șalul de rugăciune și cele 6-7 cărți uzuale pentru diverse ceremonii. Cotierele care separau locurile de pe o bancă aveau și o anume utilitate în așezarea altor obiecte rituale care nu încăpeau în sertar. Existau și soluții de amplasare a sertarului sub blatul din față/chorbret dar această rezolvare mărea distanța dintre rânduri peste 86-95cm. Blatul putea să se articuleze cu balamale dublîndu-se dimensiunea inițială de 20 cm. astfel ca o carte să poată fi așezată stabil. Dimensiunile unui loc de șezut era de 54-57 cm. Rîndurile de bănci aveau o tradiție medievală și îmbinau simplitatea și rigoarea cu o anumită monumentalitate.

d. Sala femeilor rezulta în urma prescripțiilor rituale de separare a sexelor și a suferit modificări în timp (de la încăperi separate și având fante de observare în zidul despărțitor, la încăperea supraînălțată din Sinagoga din Worms și separată cu un grilaj, la încăperi laterale sălii bărbaților și puțin mai înălțate, pentru ca în final să se adopte soluția tribunelor/galeriilor de la nivelul superior închise cu grilaj sau deschise spre golul naosului și care au ajuns sa fie chiar supraetajate pentru a spori capacitatea lăcașului fără o dezvoltare planimetrică excesivă caresaă afecteze vizibilitatea și acustica.

Tribunele ajung să fie preferate pentru că ar fi conjugat separarea sexelor cu reducerea suprafeței construite și puneau probleme de vizibilitate spre bimah, de acces, de dimensionare comode ale scărilor și de proporționare a registrelor interioare orizontale ale sinagogii. Din dorința de a nu realiza scări de acces și pante ale tribunelor prea importante, se recomanda o înălțime cât mai redusă deasupra spațiilor de la parter și practicarea accesului pe cât posibil la mijlocul înălțimii galeriei.

Întrucât femeile nu poartă șalul de rugăciune al bărbaților, locurile erau rezolvate fără dulăpior de depozitare și fără cotiere, păstrându-se blatul pupitrului, o policioară, pentru batistă, poșetă etc, sub acesta și o rezemătoare pentru tălpile picioarelor, realizată de obicei dintr-o scândură înclinată.

Parapetul galeriei ajunge să fie dimensionat în secolul XIX cu o înălțime de 94 cm., servind de pupitru pentru primul rând, preocuparea dominantă legată de aceasta era să nu fie prea înaltă, locurile se standardizează la 41-42 cm. înălțimea, 44 adâncimea, 57 lățimea.

Configurația spațiilor pentru femei trebuia să asigure o bună vizibilitate a zonei în care se predica- cel puțin pupitrul trebuia să fie văzut din orice loc.

e. Sanctuarul era compus din a. estrada- platformă, b. almenor- pupitrul de citire a Torei, c. pupitrul cantorului, d. bimah- amvon, e. aron kodeș- dulapul pentru sulurile sfinte, f. locurile de șezut ale rabinilor și superiorilor. Aceasta era o configurație tipic neologă, amplasată spre peretele estic al sinagogii ajungând să semene cu un cor supraînălțat, și care, din punct de vedere ritual, nici nu trebuia să fie realizată totdeauna în totalitate. De altfel, în sinagogile ortodoxe tradiționale almenorul-bimahul era amplasat în centrul sălii de rugăciune, adeseori locurile pentru rabini și superiori nu erau evidențiate cu preeminență ostentativă, uneori în locul acestora erau evidențiați și așezați cantorii. Practica va înregistra influențe neologe marcante în sinagogile ortodoxe din secolul XIX și prima jumătate a secolului XX.

Unii au văzut în gruparea bimah-aron kodeș o raționalizare care ar fi eliminat suprafețele, traseele și timpii necesari pentru ceremonialul de aducere și citire a fiecărui sul al Torei prin dreapta și readucerea precedentului sul pe partea stângă. Astfel s-ar fi realizat o eficientizare a folosirii spațiului interior care nu ar fi fost însușită de totalitatea tradiționaliștilor conservatori (“credințe îmbătrânite și mai severe”, se exprima în epocă autorul).

e/a. Estrada-platforma amplasată la estul sinagogii, suport al Sfintei-Sfintelor, era înălțată și trebuia să fie accesibilă prin trepte din naos, fiind divizată în două zone, dintre care prima mai joasă (2-6 trepte) spre vest/sală pe care se afla almenorul (de obicei o masă de 1,25 m lungime x 1,02 adâncime x 1,02 înălțime, cu blatul înclinat și pe care cei doi oficianți derulau sulul Torei și sub care erau amenajate dulăpioare pentru diverse obiecte rituale) și pupitrul cantorului/solistului și o a doua zonă și mai înaltă (8-16 trepte funcție de mărimea sinagogii și exigențele curbei de vizibilitate pentru aceasta- sală și tribune) având în ax pupitrul- amvon, în spatele său și mai înălțată cu câteva trepte și cca. 1,9 m distanță) arca/ aron kodeș iar la stânga și la dreapta acesteia locurile pentru rabini (exista și o variantă a așezării pe platforma de jos a acestora), superiori sau soliști/cantori. Platformele erau, de obicei, împrejmuite cu o balustradă și, în cazul în care nu erau prevăzute locuri anume pentru cor, acesta trebuia amenajat tot aici, ca și cele două locuri pentru cei doi oficianți care se ocupau de sulul sfânt pe parcursul slujbei religioase. Pe estradă erau amplasate locurile rabinilor și superiorilor și, indiferent de opțiunea pentru prima sau a doua platformă, ele erau în relație de subordonare cu Chivotul Torei.

e/b. Almenorul era realizat ca o masă mare, cu orientare spre est și blatul înălțat pe care se oficia citirea Torei, câte un sul fiind adus pe rând, despachetat și manipulat de câte doi bărbați așezați la stânga și la dreapta sa. De obicei, locul său era pe prima platformă dar se putea uni și cu pupitrul solistului/cantorului, în care caz aceasta trebuia mărită prin culisare la dimensiunile minime prescrise de 1,25 m lungime și 1,02 înălțime. În ritul tradițional, almenorul era amplasat în centrul sinagogii, înălțat cu 2-3 trepte, cu două accese laterale în împrejmuire, cu patru candelabre în cele patru colțuri, cu masa amplasată în partea estică, elemente care îl individualizau și îi dădeau un aspect impresionant. Există exemplare din fier forjat, datate secolul XV.

e/c. Standul/pupitrul solistului se amplasa în partea posterioară a primei estrade din est, în spatele almenorului, sub pupitrul de predică, și consta dintr-o masă cu tăblia înclinată și dimensiuni de 54 cm lățime, 94 cm înălțime și 41 cm adâncime.

e/d. Pupitrul de predică avea cca. 1,02 m înălțime, 0,94 lățime și 0,78 adâncime și era amplasat deasupra pupitrului cantorului și în fața Chivotului Torei. Din dorința de a nu-l masca pe acesta, ca obiect principal de pe estradă, s-a recurs la supraînălțare cu câteva trepte și s-a încercat la Viena scufundarea pupitrului în pardoseală în momentul procesiunii cu sulurile sfinte. Sunt citate cazuri anterioare de amplasare a pupitrului de predică/amvon pe un pilon, aidoma celui din bisericile creștine.

e/e. Aron kodeș (dulapul sfânt era amplasat în locul cel mai proeminent din estul sinagogii, trebuia să adăpostească Tora și se realiza ca o încăpere boltită, luminată de sus, aerisită, rezistentă la foc și cu uși monumentale din lemn sau metal (dimensiuni minime prescrise 1,56 m lățime și 2,2 m înălțime) și stative din piatră sau metal pentru sulurile sfinte (la Hanovra era de formă rotundă și putea fi rotit pentru a accesa sulurile). Sulurile erau îmbrăcate cu învelitori din catifea brodată și ornamentată cu lănțișoare din metale prețioase. În fața ușilor se plasa o perdea decorată (dimensiuni minime prescrise 1,88 m lățime și 3,15 m înălțime). Chivotul trebuia să fie vizibil de pe fiecare loc al bărbaților, ca elementul cel mai sacru din sinagogă, astfel că la Hanovra era supraînălțat cu încă 8 trepte și avea un ancadrament propriu. Piatra a devenit materialul de predilecție și aici erau concentrate materialele cele mai prețioase și execuția cea mai îngrijită. Spațiul dintre el și pupitrul predicatorului trebuia să permită deschiderea ușilor și desfășurarea procesiunilor de ducere/aducere a sulurilor.

e.f. Locurile se ședere a rabinilor și superiorilor sau soliștilor/cantorilor se amplasau la stânga și dreapta pupitrului pentru predică și erau tratate monumental, fiind vizibile elemente comune cu cele ale stranelor episcopale medievale din corurile supraînălțate creștine. Nu exista o prescripție rituală fermă privind obligativitatea și numărul lor și de obicei erau câte două de fiecare parte.

f. Anexele sinagogii erau constituite uzual din: a. camere pentru rabini și soliști/cantori, b. scări, c. garderobe, d. sala reprezentanților și a superiorilor, e. grupuri sanitare, f. demisoluri sau subsoluri.

f/a. Camere pentru rabini și soliști/cantori care era recomandabil să fie amplasate în apropierea zonei sacre/estice, cu acces atât din exterior cât și din sinagogă și erau de obicei în număr de două, cu suprafețe de minimum 10 mp fiecare.

f/b. Scările asigurau, în principal accesele dintre pronaos și galerii/tribune. Începând cu reglementările poliției germane din anul 1889, ele încep să se încadreze în reglementările pompieristice: rampe și podeste drepte, rezistență la foc, evitarea scărilor elicoidale sau balansate (lățime în cel mai îngust punct a treptei de 23 cm) etc.

f/b. Garderobele trebuiau să fie diferențiate pe sexe, dimensionate corespunzător numărului de locuri și legate funcțional cu pronaosul pentru bărbați și, la sosirea scării la partea superioară,cu spațiile pentru femei.

f/c. Sala reprezentanților și superiorilor era o sală de ședințe pentru notabilitățile comunității, de obicei înglobată în clădirea sinagogii și amplasată frecvent în partea vestică a clădirii, la nivelul galeriei, beneficiind de acces cu o scară proprie sau de pe scările ce duceau la galerii.

f./d. Grupurile sanitare erau necesare datorită specificului vieții religioase evreiești în care unele oficii durează mai multe zile întregi. Ele erau dimensionate pe sexe și în general erau amplasate în clădire, la demisol.

f/e. Demisolul este oarecum tradițional în sinagogi, cu excepția cazurilor în care condițiile geotehnice sau prezența nivelului apelor subterane îl excludeau. Preceptele specificau prezența apei. În Evul Mediu, sub sinagogă era în mod constant realizată baia femeilor, alimentată cu apă naturală și cu o succesiune anume de bazine. Ulterior, la nivelul inferior s-au amplasat spațiile tehnice, centrala termică și grupurile sanitare.

Alte elemente particulare consacrate pe parcursul edificării sinagogilor.

a. Încălzirea, ventilația și iluminatul.

Se considera că rezolvarea încălzirii, ventilației și iluminatului artificila sunt mai importante în cazul sinagogilor decât în cel al bisericilor creștine întrucât specificul vieții religioase evreiești presupune durate și o frecvențe mai mari de folosire. Curând, centrala termică și cea de ventilație au ajuns să fie amplasate în subsol/demisol, cu exprimarea arhitecturală a coșurilor prin combinarea aceasta cu turnurile de colț sau elementele siluetei construcției.

Iluminatul artificial devine repede important, datorită orarelor de funcționare ale sinagogilor și necesităților funcționale, în principal de lectură, astfel că se trece treptat de la lumânări la gazul de iluminat și electricitate. Problema noxelor și evacuarea gazelor arse se pune timpuriu (soluție intermediară citată fiind încercarea de a evita focul deschis și soluția de a scoate corpurile de iluminat în afara sălii de rugăciune, și interpunerea unui vitraj, experimentate la sinagoga din Berlin și cărora li s-a reproșat scăderea eficienței și randamentului luminos) și de aici preferarea electricității. Pe de altă parte, expresivitatea candelabrelor coroanelor de lumină și aplicelor decorative era deja consacrată în sinagogi și trebuia să se regăsească formal/aluziv în noile soluții.

b.Orga.

Era o dotare care ajunge să fie tot mai des întâlnită în sinagogi, debordând cadrul comunităților reformate și ajungând repede, motivat de o tendință evolutivă de contagiune, să frizeze necesitatea.

Repede, s-a pus la punct o dimensionare a orgii funcție de dimensiunile sinagogii respective și s-au consacrat ca locuri de amplasare cel de deasupra galeriei de la vestul sinagogii sau în spatele chivotului pentru sulurile Torei, în acest din urmă caz pendulându-se între proeminetă afișată vizibil sau mascarea cu o ornamentație în continuarea celei de pe dulap (ca la Strasburg).

c.Detalii și motive decorative.

După Emancipare, simbolurile se particularizează față de cele din edificiile creștine și în conformitate cu preceptele antiiconice (extinse de la reprezentări umane până la cele de vietăți).

La exterior, cele mai frecvente ajung să fie scutul lui David (hexagrama) și tablele legii pe care Moise adusese cele zece porunci.

Ornamentica se cantonează în stilizarea motivelor vegetale și geometrice și și exploatarea scrisului monumental ebraic (scrisul patratos), cel mai frecvent în frize caligrafice (un obiect de studiu în sine l-ar putea constitui comparatismul cu caligrafia islamică). La est, va fi uzuală scrierea ornamentală a rugăciunii adresate Dumnezeului-părinte.

Ca o reminiscență în sinagogă din epoca templului solomonic era considerată obligativitatea prezenței unei lămpi de veghe care trebuia să ardă deasupra ușii sfintei sfintelor. Cât timp aceasta a fost o candelă alimentată cu ulei, lampa era atârnată cu lanțuri care permiteau ridicarea și coborârea ei; odată cu generalizarea iluminatuui cu gaz și electricitate, lampa a devenit fixă, de cele mai multe ori fixată pe un braț în consolă deasupra ușilor dulapului pentru sulurile Torei.

O prezență împunătoare o constituia sfeșnicul cu opt brațe pentru sărbătoare binecuvântării Hanuca, pe parcursul căreia se aprindea în fiecare zi câte o lumânare în plus, față de ziua precedentă. De cele mai multe ori, lampa de Hanuca prelua modelul menorei, sfeșnicul solomonic cu șapte brațe reprodus pe arcul lui Titus și care, alături de strugure, a fost simbolul ebraic consacrat până la impunerea mult mai recentă a stelei/scutului lui David (prezent până în Evul Mediu atât în arta islamică cât și în cea creștină- friză exterioară la biserică românească din secolul XIII-XIV). Aceasta nu era unica formă, istoria artei evreiești mărturisind o adevărată exuberanță formală în tratarea lămpii de Hanuca. În sinagogă, lampa de Hanuca era amplasată de obicei, pe estrada din stânga sfintei sfintelor, având drept replică sfeșnicul Sabbatului (un sfeșnic metalic mare cu o singură lumânare). În absența acestuia, sfeșnicul de Hanuca se putea amplasa și central. Sfeșnicul pentru ziua morților nu avea nici el un loc precis fixat în sinagogă.

d.Dimensionarea sinagogii.

Se lua în calcul (afirmat, “ca la bisericile creștine”) numărul celor care frecventau slujba, în general maximum 2/3 din numărul enoriașilor, din care 3/5 bărbați (în naos) și 2/5 femei (în tribune/galerie extinsă inclusiv deasupra pronaosului), cu o normă de 0,9 mp/loc și se adăuga suprafața platformelor pentru ritual (cel mai frecvent în estul sinagogii).

Generalități de urmărit într-o finalitate vizând configurația practică și estetică.

După profesorul dr. A. Haupf, sinagoga ar fi cea mai apropiată de biserica evanghelică prin amploarea importanței pe care o are predica în serviciul divin evreiesc. Față de sinagogile anterioare, abia în secolul XIX dimensionarea sinagogilor ar fi fost corespunzătoare ca degajare, alungirea planurilor ar fi oferit suficient spațiu comunităților numeroase iar sinagogile ar fi fost privite ca edificii reprezentative. De aici ar decurge și importanța și frecvența căpătate de motivul cupolei justificat ca avantajând edificiile, mărind cubajul de aer necesar unor servicii divine de lungă durată și îmbunătățind iluminatul natural.

Capacitatea maximă optimă a unei sinagogi a fost apreciată, în această epocă, la 1500 locuri, peste care ar fi fost afectată relația credicioșilor cu solistul/cantorul care intonează rugăciunile, nu s-ar mai vedea bine din orice loc închiderea și deschiderea ușilor dulapului pentru sulurile Torei, ar apărea tentația îngrămădirii locurilor, construcția va deveni prea înaltă și oneroasă.

Imperativul iluminării naturale a centrului clădirii ar fi optim rezolvată cu cupolă, luminator pe zona mediană (ca la Berlin), secțiune bazilicală sau tip hală cu tribune.

Se recunoaște o evoluție îndelungată a aspectului și esteticii edificiilor și se afirmă că templul solomonic și clădirile vechi din Palestina nu ar fi avut o formă artistică specifică ci ar fi combinat elemente de planimetrie și expresivitate artistică egipteană și feniciană (față de autorii secolului XIX cei ai secolului XX vor da preponderență ca influențe elementelor mesopotamiene; atitudini de înțeles dată fiind pendularea evreilor în epocă în “semiluna fertilă” între aceste două centre ale antichității timpurii).

Tipic pentru integrarea neologă/reformată este afirmarea viziunii conform căreia renunțarea la practicile sacrificiale/”păgâne” ar fi modificat arhitectura interioară prin admiterea comunității alături de preoți și că litughia s-ar fi structurat în Evul Mediu în corelare cu cea creștină prin coexistența comunităților de evrei. Ca exemplu este dată sinagoga din Worms, “construcție romanică timpurie cu 2 nave din 6 bolți în cruce, sprijinite pe 2 coloane” în care “Sfânta-Sfintelor este în partea estică, almenorul care stă în mijlocul încăperii bărbaților, intrarea este la nord pentru că partea vestică este ocupată de capelă, la nord-est se află la același nivel încăperea femeilor cu 4 bolți în cruce pe o coloană cu o deschidere în 2 bolți spre încăperea bărbaților fașă de care este separată printr-un parapet”. De o mare fineță și în concordanță cu formele romanicului, portalul și capitelurile de la Worms (1060) ar avea anumite particularități decurgând din execuția lor de către meșteri evrei. Adaptarea artei și arhitecturii evreiești la contextul înconjurător și curentele din epocă ar fi ilustrată și de faptul că după incendiul din anul 1349 încăperea femeilor din sinagoga din Worms a fost reconstruită în stil gotic. În același sens, sinagoga din Praga, manifest înrudită cu cea din Worms, ar fi fost renovată ulterior în mai multe stiluri. În timp ce almenorul sinagogii din Cracovia a fost executat din fier forjat în secolul XV și în stil gotic, cel al sinagogii din Worms executat în secolul XVI ilustreză stilul renascentist. Decorațiile și mai ales obiectele din metal în secolul XVII pentru sinagoga din Hanovra ar fi deja de o diversitate formală și stilistică care ilustrează accelerarea succesiunii configurațiilor formale pe măsură ce ne apropiem de timpurile actuale și o anumită libertate de opțiune și tratare.

În Olanda secolului XVII, climatul permisiv ar fi favorizat construcția sinagogală, sinagoga portugheză din Amsterdam mărturisind asupra influențelor și afinităților cu bisericile luterane și reformate din aria respectivă (sală rectangulara, maiestuoasă și sobră, acoperită cu 3 bolți cilindrice, 4 coloane puternice, tribune cu scări de acces din exterior, halele înconjurătoare, o anume dominare suverană a împrejurimilor).

În secolul XIX se considera că s-a încercat să se dea un stil propriu sinagogilor și că favoruri ar fi întrunit un ciclu de forme orientale arabic-mauritan-persane, fără ca în final să convingă și să instaureze un standard de valoare artistică. Profesorul A. Haupf considera că realizările de valoare, dincolo de sinagogile din Dresda (Semper) sau Kaiserlautern (Levy), ar fi început să se înșiruie după ce sinagogile nu au ambiționat să se singularizeze ci au căutat aderențe cu alte culturi, aprecierea sa mergând spre Oppler care realizase un mare număr de sinagogi (neo)romanice timpurii și (neo)gotice timpurii, fără ca să urmărească manifest “să le dea un caracter specific întrebuințării lor”, aplecare deci spre evul Mediu European și nu spre Orient. Aceeași orientare ar fi stat la baza succeselor acumulat de sinagogile realizate de Creimer, Wolffenstein, Kroger (Berlin) sau Schreiter și Below (Koln). Recuperarea continua, 1872 sinagoga din Karlsruhe (Durm), cu formele Renașterii italiene și, la Danzig (Ende și Bockmenn), cu cele ale Renașterii germane. La Levy, care a realizat multe lucrări în sudul Germaniei, ar putea fi vorba de o pendulare între vocabularul orientalizant (perioada timpurie, Karlsruhe) și cel medieval. Optimismul unor autori, precum Oppler, mergea până la afirmarea manifestă că realizările acestei adevărate epoci de aur a sinagogilor europene din a doua jumătate a secolului XIX vor egala prin monumentalitate și valoare construcția de biserici creștine contemporane în epocă. Să nu uităm că eclectismul secolului XIX recompensa “o corectă utilizare a ordinelor și stiluri” și chiar “centauri” arhitecturali care îmbinau părți tratate în stiluri destul de îndepărtate între ele în timp sau spațiu.

Ca și planimetrie, se constată consumarea tipurilor bazilicale și rectangulare și atacarea planurilor centrale, în corespondență cu evoluția bisericilor reformate (comparație dintre sinagoga din Lindenstrasse Berlin și biserica evanghelică din Wiesbaden). Ultima reticență (pe considerente de “demnitate” arhitecturală), care viza dispoziția radială a băncilor în sinagogi, va fi depășită în secolul XX.

Adoptarea cupolelor va favoriza expresia orientală (Hanovra, Konigsberg, oarecum justificat istoric pentru că de o carieră occidentală a cupolei monumentale poate fi vorba după căderea Constantinopolului și Renaștere). Se consideră că acesta ar decurge și din lipsa de relevanță pentru liturgica iudaică a clopotniței și turnurilor (specifice celorlalte două mari monoteisme) și se dădea ca exemplu ilustrativ în acest sens Noua sinagogă (finele secolului XIX) neogotică din New York.

După Aristide Streja și Lucian Schwarz, în sinagogile de azi Arca Sfântă, denumită și Arca Alianței care adăpostește Sulurile Sfinte (Sefer Tora), reprezintă legământul dintre evrei și Dumnezeu, nișa zidită reprezentând Sfânta Sfintelor din Tabernacolul din deșert sau din Templele succesive din Ierusalim. Spre deosebire de acestea (care mult timp au avut și rolul de sanctuar unic), în sinagogă ar putea oficia orice participant care cunoaște ritul și nu numai preoții. Enoriașii ar fi cei care conduc, printr-un comitet ales din mijlocul lor (al cărui președinte se numește parnas), funcționarea sinagogii, conducătorul executiv (gabai) ocupându-se de activitățile concrete. Condițiile materiale ar fi asigurate de intendent (șameș), iar rugăciunile sunt citite cu voce tare de un cantor (hazan).

Faptul că nu ar exista dogme rigide care să ghideze construirea sinagogilor ar fi generat o diversitate mare a sinagogilor din Diaspora și o luptă continuă între tendințele reformiste și cele conservatoare.

Mărimea sinagogilor ar fi stat la baza unor anume configurații, inclusiv spațiale. În toate cazurile, principiile tradiționale de organizare ar fi vizibile, asimetria ar fi accidentală, volumul sălii mari ar fi dominant și exprimat ca atare, abaterile ar fi extrem de rare. După Aristide Streja și Lucian Schwarz (în România), s-ar putea deosebi trei tipuri de mărimi: mic (chivotul e exprimat într-un mic volum exterior, aidoma unor mihraburi de moschee, iar bima este amplasată în mijlocul încăperii principale), mijlociu (optând în general pentru tipul bazilical cu un etaj și tribune/galerii/balcoane pentru femei) și mare (planuri bazilicale trinavate, două etaje, arce, bolți și cupole, varietate mare a elementelor de fațadă, prezenșa turnurilor și turlelor, comparabile cu catedralele creștine).

În sinagogă s-ar materializa dimensiunea mistică (afirmată în rugăciunea credincioșilor, depozitarea Sulurilor Sfinte și sărbătorile Roș Hașana și Iom Kipur), dimensiunea religioasă (ritualul cultic și manifestările devenite tradiționale), dimensiunea culturală (păstrarea limbii și a cunoștințelor umane), dimensiunea socială (ceremoniile legate de evenimentele esențiale ale vieții- naștere, majorat, căsătorie, moarte) și dimensiunea morală (comportamentul față de oameni, animale, natură).

După Hary Kuller (H. Kuller, I. Kara, Irina Cajal-Marin, L. Benjamin, P. Petrescu, „OBIECTE RITUALE IUDAICE DIN ROMANIA”, Editura Hasefer, București, 1999, 191 pagini, numeroase ilustrații monocrome și color, carte apărută cu sprijinul Guvernului României, Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale), arta evreiască, aidoma iudaismului, ar avea în epicentrul ei sinagoga și chiar și arta “profană” și nu ar putea fi pur evreiască în afara motivului sinagogal-iudaic iar până în modernitate arta evreiască era sinagogală sau nu era defel.

A doua dintre cele zece porunci din Decalog (Exodul, 22, 4-6, “Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor cari sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos de cât pământul. Să nu te închini înaintea lor, și să nu le slujești; căci Eu, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile mele.”) ar fi făcut ca, în afara artelor cuvântului și sunetului, manifestările iudeo-artistice să vizeze obiectele de cult. Pe durata Galuth-ului, arta sinagogală ar fi excelat prin arhitectura sinagogală (incomparabilă însă cu grandoarea Templelor originare) și mai ales în multitudinea obiectelor rituale. În cazul acestora din urmă, ar fi vorba de o lărgire în sfera sacral-estetică în care judecata artistică, fără a face rabat axiologic, ar trebui să-și diversifice criteriile în registrul emoției decurgând din tradiție, credință, jubilare. Notabilă ar fi oprirea transsimbolizării și sacralizării acestor obiecte (ajunsă la un grad superior în hasidism) înaintea pragului reprezentat de idolatrie sau fetișism și pe de altă parte o anume laicizare a lor în masele evreiești unde funcționalitate artistică și socială crește ca importanță în timp. Ar fi vorba de o confluență a arhitecturalului cu pictura, sculptura și decorația incintei.

Abordarea agreată de H. Kuller este culturală-antropologică și arată cum arta sinagogală ar fi iradiat spre arta profană, filtrată de preceptele decurgând din Decalog. Emanciparea și deghetoizarea evreilor ar fi permis realizarea acestora în cadrul artei moderne dar nu ar fi secătuit resursele atrase de Sinagogă, Sărbători, Tanah și Cultura iudaică. În principal, nu se au în vedere manifestările moderne de artă evreiască, ci un univers de artefacte zămislite sub zodia artisticului poporan dar introduse în sfera mai mare a obiectelor sacra-estetice. S-a dorit demonstrarea existenței unei diversități de obiecte rituale, și la evreii din România, cu numeroase similitudini cu arta evreilor în general dar și un nedezmințit caracter local. Bibliografia artei populare evreiești din România fiind foarte redusă, rolul Muzeului de istorie a comunităților evreiești din România (inaugurat la 14 ianuarie 1978) ar fi foarte important în prezervarea și salvarea acesteia ca și unele colecții particulare. Tratarea respectivă este tributară unei grile conceptuale conform căreia există o „platformă continental-iudaică” alcătuită din Galiția, Podolia, Basarabia, Bucovina, Maramureș, Rusia Carpatică și de ce nu?, cele două țări române, la care se adaugă cea de a treia, Ardealul, cuprins și el la rându-i într-o zonă centrală în care intrau Ungaria, Boemia, Moravia, Slovacia, până în Germania.

În afara lumii iudaice, mitologia biblică a Vechiului Testament ar fi populat, ca motiv inspirator, majoritatea pinacotecilor și pânzelor clasice ale lumii.

MEȘTEȘUGARII EVREI.

Este momentul să ne reamintim că dacă realizarea Templului lui Solomon ar fi beneficiat de o asistență tehnică din partea meșteșugarilor lui Hiram, Templul lui Irod ar fi fost cel care a prilejuit deja formarea unor specialiști din rândul elitelor religioase evreiești.

Pe parcursul timpurilor, arhitectura și arta sinagogală ar fi prilejuit o dezvoltare a meșteșugurilor și a corpurilor meșteșugarilor evrei care sunt tot mai mult evidențiate de cercetările actuale, după ce fuseseră ocultate de interdicțiile și limitările la care au fost supuși evreii până la emancipare.

Pentru țările române, I. Kara a evidențiat importanța acestora și a tratat breslele evreiești și domeniile de excelență specifice (alămarii care realizau sfeșnicele, candelabrele, lămpile de Hanuca, alămurile pentru ferestre, șuruburile pentru velnițe, reparațiile de candelabre bisericești, argintarii/zlătari/cuingii, zidarii, pietrarii, tâmplarii, stolerii, geamgiii, tinichigiii, zugravii, ceaprazarii, caligrafii, broderii, pecetarii, gravorii). Activitatea lor depășea domeniul sinagogal și cu timpul devine notabilă în construcțiile publice, religioase și locuințele din ansamblul societății.

Genurile de artă sinagogală cele mai importante în care s-ar fi afirmat meșterii evrei din țările române ar fi fost: arhitectura, pictura murală, sculptura în lemn, realizarea obiectelor legate de incinta casei de rugăciune.

Arhitectura sinagogală ar fi evoluată în Est de la construcția populară din lemn spre cea urbană de zid.

În zona noastră, o importanță mare ar fi căpătat pictura murală realizată de evrei atăt pentru sinagogi pe pereți și cupole, cu o evoluție de la zugrăveală spre frescă (tematică tradițională: Pe malurile Babilonului, Zidul Plângerii, zodiacul, mormântul Rașelei, stemele celor 12 triburi, soarele, luna, stelele, ornamente florale) căt și pentru biserici de unde și apariția unor teme noi biblice sau folclorice în pictura sinagogală.

Sculptura în lemn s-ar fi păstrat foarte bine fiind cvasiobligatorie cea din jurul chivotului pentru sulurile Torei (motive vegetale, ecusoane, inscripții, vulturi, grifoni, lei, coloane, elemente arhiecturale, triunghiuri etc., o preferință pentru factura barocă, combinarea frecventă a elementelor sculptate din lemn cu ancadramente, coloane, timpane etc. din zidărie), frecventă pe jilțul lui Eliahu consacrat circumciziei (amplasat de obicei în spatele amvonului, lei, grifoni, cartușe, elemente curbe, ornamente geometrice, porțiuni tapisate mai ales cu catifea, tratări diferențiate ale spătarului, picioarelor și cotierelor) și mai cu seamă ca incrustații pe pupitrele de rugăciune ale credincioșilor.

Arta textilelor cu funcții rituale realizate de ceaprazarii evrei și de fetele și femeile evreice era prezentă în: predele și mantele (materiale prețioase- mătase, catifea, brocart ormamentate de ceaprazari cu motive sacre, frecvent festonate) pentru acoperirea ușilor chivotului în care erau depozitate sulurile Torei, învelitori pentru sulurile legii, pungi pentru șalul de rugăciune, pungi pentru filacterii, pungi pentru azima pascală, acoperământuri pentru cozonaci, hupa pentru cununie- elementele textile ale baldachinului, tablou indicând peretele de răsărit- mizrahul, obiecte de uz domestic (fețe de masă, șervete, ștergare), fruntare (perle sau monede cusute pe o bandă textilă), decoruri pe margine șalului de rugăciune. atara.

Sulurile Torei sunt pergamente rulate pe axuri, având la ambele extremități mânere din lemn sau metal și protejate în afara oficiului de o învelitoare cilindrică. Ornamentele Torei cele mai frecvente înregistrate sunt: coroana-Keter et haim și Rimonimul-Țuț/arborele vieții mâner cilindric care îmbrăcau capetele celor două axe de rulare/derulare pe parcursul lecturii și pectoralul-tas care oferea o suprafață interesantă pentru decorație. Sacralitatea Torei este cea care face să apară indicatoarele-Iad pentru urmărirea textului, în general din argint și frecvent sculptate la extremitate ca o mână sau degete.

Candelabrele și lămpile erau realizate în diverse mărimi și complexitate compozițională sau decorativă. Impresionantă este și diversitatea sfeșnicelor. Uzuale erau și aplicele (frecvent formă de inimă sau frunză la baza fixată pe perete și motive animale/păsări pe brațul consolă).

O categorie specială de recipiente o constituiau cele conținând mirodenii, cutiile de ofrande, cănile pentru abluțiuni, paharele și pocalele de vin. Formele merg de la simplu la complex și ornamentică exuberantă.

Tehnicile de execuție pentru obiectele rituale iudaice din metal sunt foarte diversificate: ciocănire, presare la rece, cizelare, topire, filigranare ca și materialele în care sunt transpuse (tinichea, feronerie, aliaje albe, bronz, alamă, cupru, argint).

Din Evul Mediu și până în secolul XVIII, în anumite zone s-au introdus impozite pe lumânări, ceea ce a făcut ca în comunitățile respective să se raționalizeze iluminatul iar sfeșnicile și lămpile să fie tratate funcțional și nu pur decorativ. Pe de altă parte, în iudaism mistica luminii este un element important (sublimat până în creația artiștilor moderni), opaițul veșnic era o permanență iar friza lumânărilor avea o încărcătură simbolică.

OBIECTE DE ARTĂ RITUALĂ EVREIASCĂ:

O enumerare alfabetică uzuală în majoritatea lucrărilor consacrate domeniului (indiferent dacă sunt anonime sau înglobate în volumele unor autori) prezintă:

ACT DE CĂSĂTORIE (Ketuba, Kesibe). Erau de obicei caligrafiate și decorate cu desene colorate. Dacă în România el ar fi fost specific apartenenților la comunitățile sefarde, o răspândire mare ar fi cunoscut în zona islamică și Europa occidentală și centrală.

AMULETĂ. Putea fi realizată din metal (inclusiv plumb), hârtie. decupaj sau colaj (ca și obiectul “șeviti”) și conținea un text caligrafiat, ornat dacă permitea suportul cu elemente executate în tuș și colorate. Localizarea tradițională era în sinagogi sau camera lehuzelor, azi fiind frecventă în muzee. I. Kara îi asociază și o conotație etnografică.

AMVON (almenor, bimah, balemer). Unul din cei doi poli ai sinagogii, estradă cu amplasare variabilă funcție de rit sau comunitate, cea mai frecventă și tradițională fiind cea din centrul naosului. Funcționalitatea cerea, în principal, o masă pentru lectura sulurilor din pergament ale Torei. Decorația este extrem de variată atât în timp cât și în spațiu, comportând adeseori coloane sau grilaje și sculpturi. Balustrada sublinia utilitarul cu o decorație care îmbina elemente simbolice, ornamente, culori.

APLICĂ (hese). Corp de iluminat fixat în perete, cu unu sau mai multe brațe în care tradițional se fixau lumânări. Cele mai uzuale materiale erau alama sau bronzul iar motivele decorative consacrate: diverse animale, păsări, flori.

ARĂTĂTOR -vezi INDICATOR.

ATARA (ature, oțara). Bordură decorativă (brodată, țesută sau lucrată de ceaprazari din fir și șnur metalic) cusută la marginea superioară a Talesului de rugăciune.

BALDACHIN pentru cununii –vezi HUPA.

BĂTĂTOR sau VESTITOR (kloper). Folosit în sinagogi pentru a cere să se facă liniște pentru a se putea face unele anunțuri. O lopățică de lemn cu crestături și o perniță din piele cu ținte umplută cu câlți.

BRODERIE LUCRATĂ DE GOSPODINELE EVREICE. Putea avea un scop ritual, etnografic sau domestic, de unde unele modele proprii unor zone și tipuri de comunități.

CANDELABRU (de obicei din alamă). În general alcătuit din elemente curbe, ornamentate cu motive florale, păsări, lei. Este unul din obiectele în care se pot studia comparativ elemente din cele trei mari monoteisme.

CATASTIF (pinkas, pinkes). Proprii unor frății, bresle, asociații, asociau caligrafia cu elemente grafice elaborate.

CÂRÂITOARE (gragher). Era folosit la pronunțarea numelui lui Haman, în timpul citirii Meghilei Esterei. Utilizare a unui principiu mecanic, cunoscută și în alte religii.

CHIVOT (Aron Kodeș, Koideș). Dulapul bogat ornamentat și sculptat folosit pentru păstrarea sulurilor Torei. Amplasat spre Ierusalim (de obicei pe peretele estic al sinagogii) era mobil în perioada începuturilor ritului sinagogal. Era elementul care concentra finisajele și materialele cele mai prețioase și aici erau frecvente coloanele sculptate, canelate sau torsadate și suținând frontoane bogat decorate.

COROANA (Keter, Kroin). Piesă decorativă montată la extremitatea superioară a celor două axe pe care se rulează sulurile sfinte ale Torei (Pentateuhul). Datorită importanței simbolice, a prilejuit utilizarea materialelor prețioase (metale și pietre), semiprețioase sau aspectuoase și a prilejuit tratări rafinate.

CUPĂ DE KIDUȘ (Kos, beher). Folosită pentru rugăciunea de binecuvântare a vinului la sărbători și festivități. O mare diversitate dimensională, formală (volumetrie și decorație), de execuție și materială (de obicei bronz, alamă, argint, frecvent poleite).

CUTIE DE MIRODENII (hadas, hudesl, pișke). Recipient pentru mirodeniile (cuișoare, scorțișoară etc.) utilizate la ritualul de sâmbătă seara. Formele cunoscute sunt extrem de variate (clopotniță. floare, ovoid, pasăre, pește, rodie, între exemplele românești este citată chiar și o locomotivă) ca și materialele (argint, aramă, lemn etc.) și tehnicile folosite (presare, inclusiv ornamentarea, filigranare, strunjire etc.).

CUTIE PENTRU ERTOG (numită uneori în românește “Cuști”). Este vorba de o variantă de chitră (pară) folosită pe timpul sărbătorii de toamnă Sucot. Morfologia formală înregistrează sfera, ovoidul, para, cubul, sarcofagul. Materialul predilect este metalul dar sunt cunoscute și exemplare din lemn de măslin. Motivele decorative cele mai frecvente ar fi vederi tradiționale precum Mormântul Rașelei sau Zidul Plângerii.

CUTII DE LEMN SCULPTAT. Astăzi obiecte de colecție, folosite inițial pentru păstrarea valorilor (acte, bijuterii etc.).

DANTELĂRIE. Marcată în general de localizare si spiritul epocii. Se aplica pe marginile obiectelor textile: fețe de masă, șervete, cearceafuri, rufărie de corp și de pat, mânecuțe, gulere, jabouri.

ET CHAIM. Vezi Rimon.

FLORI, LANȚURI DE HÂRTIE, DECUPAJE DE HÂRTIE COLORATĂ. Utilizate la împodobirea colibei/suca la sărbătoarea de Sucot sau a locuinței la Rusalii.

FORME DE LEMN. De obicei ornamentate, în ele se confecționau capacele pentru coptura de Purim cu amestec de nuci fierte în miere.

FRUNTAR (șterntichl). Frecventă până în secolul XIX, era o bandă împletită din fire textile sau metalice ornamentată cu monede sau perle și care se purta pe frunte, fiind fixată prin legarea după ceafă cu șireturi.

HUPA (hupe). Denumește cununia evreiască dar și baldachinul (brodat de obicei cu textele unor binecuvântări și simboluri pe catifea sau atlas) sub care au loc nuntile evreiești. Ca și element de arhitectura interioara sau de mobilier, Hupa a evoluat de la camera nupțială din ceremonia religioasa a nunții propriu-zise ”nisuin”(”cele șapte zile de Hupa”) spre un baldachin, simbolic extrem de decorat care poate fi fix, în interiorul sinagogii (după 1800), sau mobil pentru celebrarea ceremoniei în aer liber în curtea sinagogii (tradițional, din antichitate și până în evul Mediu, în curte, dar chiar și în interiorul sinagogii atunci când nu există sală pentru oficierea căsătoriilor). Elementul textil (acoperiș din mătase sau catifea brodat cu fir de aur și montat de obicei pe patru picioare) este adeseori combinat cu elemente de lemn sau metal.

INDICATOR (iad). Arătător pentru urmărirea textului Torei pe durata lecturii din cadrul serviciului religios. Forme și materiale diverse, de la simplu bețișor cilindric sau plat cu vârf ascuțit până la sceptru terminat cu o mână cu un deget arătător hipertrofiat și de la lemn până la fildeș, metal, combinații ale acestora și decorații sculpturale sau cu pietre semiprețioase. Când nu era folosit, era agățat de eț chaim, ca un element ornamental.

INEL pentru prosop de sinagogă. Fixat de un susținător prevăzut în perete și confecționat de obicei din alamă. Ornamente din linii curbe sau cu motive florale sau animale (cel mai frecvent cerbi și păsări).

ÎNVELITOARE pentru pâinea de sâmbăta sau sărbători (haledekl). De obicei de formă dreptunghiulară, brodată în fir de culoare roză cu textele unor formule de binecuvântare și ornamente (de obicei sfeșnice, pâini împletite etc.).

JILȚUL LUI ELIAHU. Folosit pentru ceremonia circumciziei. De obicei bogat sculptat, combină frecvent și elemente textile.

KEHARA. Farfurie de Pesah pentru alimentele rituale din această seară (ou, carne, hrean). Frecvent de formă ovală.

LAMPA DE HANUCA (Hanukia, Hanuke-lempl). Folosită în cele opt seri ale sărbătorii Macabeilor din luna decembrie, de unde și configurația cu opt brațe față de cele șapte ale Menorei. Materiale (argint, alamă, bronz, tinichea), tehnici (ciocănire, filigran, repousse ș.a.) și ornamentație diverse.

MANTELA (ketonet toire-mantele). Învelitoare de formă cilindrică a sulurilor Torei. De obicei din catifea brodată cu fir în motive tradiționale (Tablele Legii, texte sacre, lei contrapuși, coroană, vulturi etc.). Askenazii agățau de ea o platoșă ornamentală- Tas.

MEGHILA. Textul “Meghilei Esterei” caligrafiat pe pergament. Frecvent bogat ilustrat sau enluminat și păstrat în toc de lemn sculptat sau argint decorat.

MENORA. Candelabru cu șapte brațe, amplasat mai ales pe pupitrul de rugăciune. De obicei confecționat din alamă, bronz, metal alb.

MEZUZA. Teacă din lemn, metal, sticlă sculptată, cizelată, gravată diversificat în care se plasa mezuza propriuzisă- un pergament pe care era caligrafiat crezul iudaic “Șema Israel” și care se fixa pe canatul ușilor, marcând casa unui evreu.

MIZRAH (șeviti când era amplasat vertical pe pupitrul de rugăciune din fața oficiantului). Marcarea peretelui de răsărit (spre Ierusalim) din sinagogă sau locuință cu un obiect, grafică (desen, tuș, colorat, decupaj, colaj) sau broderie pe canavas.

PECTORAL (tas). Table de metal (cizelate sau gravate cu variate motive artistice și uneori datate) prinse cu un lanț peste mantela care îmbracă Sulurile Legii.

PIATRĂ TOMBALĂ (mațeva, mațeive). Dimensiunile, proporțiile, sculptura, caligrafia, simbolica sunt diferite în timp și spațiu.

PÂINEA ÎMPLETITĂ pentru anume sărbători sau sâmbătă, cu anume ornamente geometrice su păsări din aluat peste împletiturile etajate.

PORTRETE. Realizate cu respectarea prescripțiilor din literele unor texte biblice sau talmudice pentru perpetuarea memoriei unor rabini, filantropi sau alte personalități devenite celebre.

PREDELA (parohet, parihes). Cortina de catifea, atlas, brocart (încadrată la partea superioară cu o cortinetă scurtă prinsă pe un suport de metal în formă de arc de cerc) brodată cu texte (adeseori litere decupate din foi de argint), numele donatorilor si data donarii și motive tradiționale care acoperă Chivotul pentru Sulurile Legii.

PUNGA PENTRU AZIMĂ (mațe-zekl). Din catifea, atlas, pânză sau canavs brodate cu binecuvântări, motive decorative (frecvent flori) și având trei compartimente, era folosită în ceremonialul primelor două seri de Pesah.

PUNGA PENTRU FILACTERII (tefilin, tefilin-zekl). Din catifea sau atlas brodate cu numele logodnicului și data sau din fire de lână, mărgele, solzi, era confecționată de obicei de logodnică.

PUNGĂ PENTRU TALESUL DE RUGĂCIUNE (tales-zekl). Asemănătoare cu punga pentru filacterii dar de dimensiuni mai mari și cu o familie de motive ornamentale diferită.

PUPITRU DE RUGĂCIUNE (amud, umed). De obicei din lemn sculptat, având pe panoul din față piesa de grafică șeviti și luminat cu sfeșnice (de obicei din alamă și extrem de încărcate formal).

RIMON (țuț, eț chaim). Ornament metalic (de obicei perechi și în formă de turn sau clopotniță) pentru capetele (superioare) ale axei pe care se înfășura sulul sacru de pergament al Torei. Askenazii ar fi avut preferințe pentru forma de coroană sau măr iar sefarzii pentru cea de coif.

SFÂRLEAZA (dreidl). De obicei cub sau paralelipiped cu axă ornat cu patru litere, turnat din plumb sau lucrat în lemn.

SFEȘNICE (menora laichter). De o mare diversitate formală și ornamentală, erau folosite atât în sinagogă cât și acasă și de obicei erau confecționate din alamă, bronz, metal alb, argint.

STEGULEȚE. Confecționate din benzi de hârtie colorată împletite în modele geometrice, erau folosite în seara de Simhat Tora (deghel fun feindl).

ȘEVITI. Mic text ilustrat (tuș, pictură, decupaj, colaj din hârtie) amplasat pe toate pupitrele de rugăciune.

TABELĂ DE POMENIREA MORȚILOR (jurțai tuvl). Prezintă caligrafiate pe hârtie datele, corelate între calendarul evreiesc și cel universal, de comerare anuală a morții unor rude apropiate.

TABELA DE SEFERA (sfire parmet). Folosită în cele șapte săptămâni dintre Pesah și prima zi de Rusalii. De obicei ornate cu motive geometrice și uneori colorate.

VASELE DE ALAMĂ ȘI ARAMĂ PENTRU ABLUȚIA RITUALĂ. Cană, lighean, rezervor de apă amplasate la intrarea în sinagogă sau vasele se acasă și pentru bucătărie. Au cunoscut o mare varietate formală și de tratament.

ZUGRĂVEALA SINAGOGILOR. Deosebit de intreresantă și diversă sub aspect conceptual și formal, mergând până la frescă și punând mari probleme de reconstituire în cazul sinagogilor vechi.

Prelungirea domestică a cultului ar fi cea care generază alte obiecte sacrale de largă răspândire în locuința fiecărui evreu precum: cupele mari și mici pentru binecuvântarea vinului sau rachiului (alamă, argint, extrem de diverse și cvasiobligatoriu gravate), vasele folosite în gospodărie cu ocazia diferitelor ceremonii (în general influențate de spiritul locului), cutiile de mirodenii-hadas pentru ceremonia Havdala, sfeșnicile pentru binecuvântarea lumânărilor, cănile pentru abluțiunea rituală, ligheenele, tacâmurile pentru mesele rituale, ansamblurile de obiecte pentru ceremonia de Seder, arta micilor țesături rituale (săculețe pentru azimă, acoperămintele pentru diverse forme de coilici, trăistuțele pentru filacterii, pungile pentru șalul de rugăciune, pungile pentru păstrarea azimei rituale, șervetele de acoperit cozonacii, tablourile Mizrah, tabacherele, fruntarele).

Grafica, decupajul și colajul s-ar fi materializat în foile de titlu și paginile diferitelor catastife, decupajele pentru Șavuot și Sucot, gravurile din hagada, grafica de izkor cu zilele de deces ale rudelor, exemplarele de șeviti, grafica pe sticlă, caligrafia scribilor sofrim pe pergamentele Torei și Meghiloturilor.

ORNAMENTICA/ MOTIVE DECORATIVE EVREIEȘTI.

Din antichitate, simbolurile cele mai frecvente erau menora, chivotul legii și ciorchinele de strugure. Dacă menora este cea mai frecventă, chivotul ocupă mai frecvent poziția din centrul compozițiilor decorative. Elemente decorative evreiești vor fi combinate, de altfel, în alte reprezentări religioase- mai ales în creștinismul timpuriu.

Dintre ornamentele-simbol folosite la lăcașurile de cult amintim: unele tradiționale și care se întâlnesc atât la interior cat si pe fațadă:

Între timp numeroase sinagogi au încetat sa mai funcționeze ca și comunități și aceasta face ca patrimoniul artistic religios aferent să devină extrem de vulnerabil.

Prezențe au fost înregistrate în Biblie (Numeri 24:17), la Nabateeni sec.I î.e.n., la ruinele irodiene din Iudeea- Beth El și Capernaum, mormînt din Taranto sec. VI, Cairo sec. X, text masoretic datat 1299, Yemen 1409, amulete cabalistice din sec. XIII, la Karaiți, simbol al comunității din Praga în sec. XIV, Seder tefilot 1512, verset menționând “Domnul ca un scut” în 1553, pietre tombale din Boemia 1656 și Viena, blazonul baronului Rotchild la Viena 1822, însoțitor al semnăturii lui Heine, utilizat de sioniști cu inscripția Zion în centru între sec. XVIII-XIX, la așezarea Richon le Zion în 1884, organizații din SUA 1891. În august 1933 la congresul sionist din Praga a fost creeat steagul, prin combinarea cu dungile paralele de pe șalul de rugăciune Tallith. Naziștii au impus purtarea stelei iar în 1948 simbolul infamant a devenit stemă și simbol al Israelului și comunităților de pretutindeni. Deși nu e canonizată ca simbol religios, Moses Rosen o purta cu predilecție. Există o multitudine de semnificații și o adevărată simbolistică asociate: relație creator-creație; triunghiul ascendent: cohanim-leviți-poporul obișnuit, iubire-lege-grație, Tora-lege-mulțumire, Domn-inimă-intelect, Dumnezeu-Tora-popor; cele 6 vârfuri: Creator-înclinare divină-lege-om-mulțumire-înclinare rea, 1-2-3-4-5-6 și shabbat în centru, cunoaștere-înțelepciune-sfat-credință-autoritate-înțelegere, Iosif-Abraham-Moise-Iacob-Aron-Isaac și David în centru, teoretic-economic-estetiă-social-politic-ascetic etc.

Pentagrama era numită Steaua lui David în Evul Mediu și exista încă din perioada primului Templu, fiind semn oficial regal în Regatul lui Iuda (prezentă ulterior pe steguri: Maroc, China, USA, Babilon, Chaldeea, Parlamentul European, Siria, Turcia, Egipt, URSS).

După Moshe Carmilly, “cu mult înaintea apariției ei pe arcul lui Titus, Menora a fost gravată pe monede sau pictată în sinagogi, sarcofage (precum am văzut în cazul necropolei de le Beth-Shearim), catacombe, pietre funerare, fresce, lămpi-Hanuka, amulete și inele. Mai târziu a apărut pictat și în manuscripte din Portugalia, Franța, Spania. Nu Steaua lui David, ci Menora a fost cea care a devenit simbolul etern al poporului evreu. De la izgonirea evreilor și până la reîntoarcerea lor pe pământurile de baștină, Menora a devenit emblema oficială a Israelului. In cursul secolelor următoare (IV-VIII), națiunea evreiască, pierzându-și independența, nu ar fi putut să continue activitățile în cadrul artelor plastice”.

Creativitatea artistică evreiască s-ar fi manifestat totuși în pardoselile-mozaic găsite în sinagogi în Palestina. Cercetările arheologice din Israel au dat la iveală multe astfel de pardoseli (la Hamath, lângă Tiberias, sec. IV; la Naaran, lângă Ierihon, sec. VI; Beth-Shean, sec. Vl; recent la Sepphoris). Cel mai frumos mozaic dintr-o sinagogă ar fi fost cel descoperit în 1929 la Beth Alpha, în apropierea munților Gilboa și Tabor. Bazele sinagogii s-ar fi pus în timpul împăratului Iustinian II. (518-527). “Este înscris aici și numele artiștilor: Marianus și fiul său, Haninah. Centrul pardoselii este Soarele, cu față umană, înconjurat de cele 12 semne ale zodiacului cu nume evreiești (Aryeh, Keshet, Moznayim, etc.). In cele patru colțuri sunt figuri de femei, care simbolizează cele patru anotimpuri (tekufat Nisan, Tamuz, Tishri, Teveth). In partea de jos a zodiacului este reprezentată scena sacrificiului lui Isac. Arca, lumina eternă și Menora cu trei picioare, care au devenit laitmotive ale artei evreiești, sunt în centru”.

În această descendență, nu ar fi fost o întâmplare că Marc Chagall, care a făcut tapițeria Knesset-ului (parlamentului), pe baza istorisirii Exodului, a pus Menora pe peretele și pardoseala-mozaic a acestuia.

Arta iudaică figurativă ar fi stat sub imperativul interdicției biblice de a nu creea obiecte în formă de om sau animal destinate a fi idoli (Exodul 20-4: “Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai jos decît pământul”).

În anumite perioade, această interdicție se extindea atât asupra figurii umane cât și asupra reprezentărilor de animale: mamifere, păsări reptile (Islamul se exprimă în sensul că cel ce a recurs la aceste reprezentări va fi obligat să le dea viață). Pe de altă parte, în Biblie există cca. 120 nume de animale (funcție de criteriile de excludere a sinonimelor lor).

În anumite zone și pentru anumite perioade aceste rețineri au fost depășite și, ca urmare, imaginile de animale definesc arta evreiască (cămile, vite, cîini, pisici- numai în aria egipteană, capre, măgari, catâri, maimuțe, elefanți, păuni). Animalele figurând în alegoriile biblice capătă valoare de simbol și se regăsesc, ca atare, și în lista noastră de motive decorative evreiești.

Arta sinagogală a cunoscut însă și momente de permisivitate ca pictarea pereților (tradiție consacrată la Dura Europos), mărturiile din Talmud despre rabinii din Nehardea și Babilonia care se rugau în sinagogi cu statui umane (rugăciunea publică nelăsând loc suspiciunii de idolatrie), unii rabini care acceptau mozaicuri și picturi etc. De aceea, ideea impactului succesului islamului, văzut ca răsplată pentru ascultare, asupra rigorii periodic regăsite din celelalte monoteisme și revigorării antiiconismului prin contagiune a făcut suficienți adepți până acum.

ARTA CIMETERIALĂ.

Deși cimitirul evreiesc nu era asociat ca vecinătate sinagogii, dar de obicei era prima dotare a unei noi comunități constituind uneori complexe, împreună cu capele cimiteriale, băi rituale și anexe, totuși relevanța sa pentru arta sinagogală este importantă datorită transpunerii în materialele cele mai durabile. Casa de rugăciuni și cimitirul erau cele mai importante instituții religioase ale evreilor și majoritatea documentelor notifică înființarea asociației Hevra Kadisha ca anterioară cu câțiva ani clădirii sinagogii (firesc întrucât înmormântarea era fortuită iar clădirea unei sinagogi presupunea obținerea terenului, a aprobărilor și a fondurilor necesare șantierului).

Cimitirele și pietrele funerare (tratate la noi de P. Petrescu, soții Sanie și echipa de la Institutul “Dr. Moshe Carmilly” din Universitatea “Babeș Bolyai”) sunt considerate „o adevărată și impresionantă arhivă de piatră” alcătuind un izvor documentar important. Ele ne relevă că după mijlocul secolului al XIX-lea, deși în trecut se pare că au fost și semne funerare de lemn, monumentele funerare mozaice din România sunt aproape exclusiv din piatră.

Înconjurarea mormintelor cu un zid nu era o prescripție. Mormintele trebuiau să aibă inscripție spre Ierusalim, askenazii aveau morminte verticale, sefarzii morminte orizontale.

S-a evidențiat că din punct de vedere etnografic și estetic, pietrele de mormânt sunt interesante prin formă și dimensiune, prin raportul dintre inscripție și ornamentare ca spațialitate și stil, îmbinarea caligrafiei cu ornamentica, modul în care relieful alternează planurile. Motivele ornamentale au un caracter simbolic, alegoric, profesional, onomastic, ritual. Motivele cele mai frecvente ar fi: Leul, Pasărea, Grifonul, Menora, Arborele vieții, Mâinile binecuvântării, Tora, Coroana, peștii, urșii, cerbii, ciutele. Alături de motive străvechi evreiești, ar apare influențe populare autohtone sau ale stilurilor dominante într-o anumită epocă. Cimitirele din Moldova sunt considerate drept cele mai reprezentative pentru arta funerară și trebuie relevat contribuția în cercetarea lor depusă de soții Sanie.

Arta sinagogală are o virtute învăluitoare, proiectând lăcașul de cult în afara construcției propriu-zise.