Înapoi la Turism

Turismul cultural evreiesc

Mircea MOLDOVAN

Încă de la porțile aeriene sau terestre de intrare în Cehia ești întâmpinat cu ghiduri turistice, videocasete, cd-uri, dvd-uri sau pliante cu Paga evreiasca (sinagogi, vechiul cimitir unde poate întâlnești Golemul ș.a.). În Polonia, Cracovia se află sub semnul iudaismului (de la monumentele religioase și până la gastronomie și cafenelele în care te aștepți sa vezi plutind Scripcarul de pe acoperiș) iar circuitul lagărelor este copleșitor. În Ungaria se află cele mai apropiate de noi exemple de reabilitări și conversii ale clădirilor de patrimoniu iar în Budapesta zona dezvoltată în istorie de evrei oferă înclusiv liturghii în maniera neologă. În toată lumea, se dezvoltă, pe lângă centrele evreiești, un nou program arhitectural – muzee ale Holocaustului iar în alte orașe precum Chicago muzeul evreiesc incită la participare, retrăire a timpurilor și a îndeletnicirilor tradiționale prin interacțiune și workshopuri.

Este o caracteristică a vremurilor postmoderne în care arhitectura (în filiația butadei „o imagine = o mie de cuvinte”) devine o resursă și se produc mari migrații turistice cu motivații culturale. Față de abrutizarea prin muncă de la începuturile Erei Industriale, Postindustrialul reduce programatic timpul de muncă și expandează timpul liber care nu mai poate fi valorificat superior și recuperator decât prin loisir. Sporirea duratei de viață a populației aduce un alt aport de călători dintre cei care și-au încheiat activitatea și doresc să se bucure activ de perioada de pensie/retragere. Oamenii realizați încep să-și caute „rădăcinile” și să-și întărească legăturile de familie pornind cu generațiile tinere în adevărate pelerinaje spre locurile de unde au plecat strămoșii. Prosperă forurile genealogice și experții în domeniu, care reconstituie respectivul arbore și locațiile prin care și-a extins ramurile. De aici marile migrații de turism cultural ale vremurilor noastre, aducerea în prim plan a arhitecturii ca și ”carte a omenirii” și reimplantarea unor imagini urbane și configurații arhitecturale la întoarcerea acasă.

După anul 1989 a crescut sensibil turismul având drept țintă memoria iudaică din România, un segment important din acesta provenind din cei ale căror familii sunt originare de aici. Credem că nu s-a evidențiat suficient atașamentul pentru România nu numai a „evreilor pământeni” ci și a aproape a tuturor celorlalți și așa cum Ezechiel a creat în exilul babilonian splendidul său TEMPLU DIN IERUSALIM imaginar și evreii plecați de pe aceste meleaguri le-au legănat copilăria descendenților cu poveștile despre o țară mirifică. Pe de altă parte, să nu uităm că una din sursele civilizației iudaice și a tăriei de caracter este obligativitatea memoriei și cultul mormintelor. Toate aceste concură (am fost solicitați și noi să ghidăm familii reprezentate frecvent de 2–3 generații) pentru un domeniu de mare perspectivă, dacă se asigură o infrastructură măcar minimală (mai ales cei din aria nord-americană sunt efectiv disperați după prima jumătate de zi în care grupurile sanitare sunt necorespunzătoare).

Particularitățile românești au fost, pană acum, următoarele: un patrimoniu arhitectural impresionant, o populație supraviețuitoare celui de al doilea război mondial mult mai importantă decât in țările învecinate dar care a diminuat și a îmbătrânit rapid prin emigrare întrucât România a făcut notă discordantă între țările comuniste păstrând relațiile cu Statul Evreu, mediind uneori în Orientul Apropiat și favorizând Alia (realitate transcendând aspectele pecuniare mai mult sau mai puțin sordide), o stare de sărăcie și visicitudine cronică și care a făcut clară opțiunea între oameni și monumente în momentul în care a alocat resurse Joint-ul, cu rezultatul că astăzi situația predominantă este ceea a unui patrimoniu devenit extrem de vulnerabil prin faptul că a rămas fără comunitatea respectivă (în provincie, în majoritatea localităților sunt adevărate evenimente, deocamdată, nașterea unor copii sau ceremoniile de majorat). Pentru acest patrimoniu, turismul cultural și religios ar fi o componentă de venit destinat restaurării, conservării și întreținerii sale.

Față de viziunea de până acum, cu o restaurare și eventuală reconversie a patrimoniului evreiesc destinată comunităților locale actuale, noi pledăm și pentru dezvoltări prin investitții noi în care cel puțin o zonă să cuprindă unele dintre următoarele:

• hotel/guest house cu specific evreiesc;
• reabilitarea băilor rituale;
• restaurante rituale, cafenele cu program artistic specific pentru cultura evreiască din zonă;
• magazine de suveniruri și produse respectând preceptele rituale;
• muzee ale comunităților locale și unde este cazul ale Holocaustului ;
• centre culturale cu valențe deschise, chiar multiculturale ;
• reabilitarea/reabilitarea capelelor cimiteriale cu valoare arhitecturală sau istorică;
• amenajarea circuitelor de vizitare ale cimitirelor (inclusiv cu harta pietrelor tombale – așa cum s-a făcut la cimitirul neolog din Cluj-Napoca);
• programe cultural-artistice pe durate variabile;
• turism medical și de cură.

Pe lângă această ameliorare a infrastructurii, vitală va fi aplicarea la programe europene și internaționale, intrarea cu acest gen de oferte în rețelele agențiilor de turism locale și internaționale, elaborarea de circuite apropriate, asigurarea transportului, inclusiv rent-a-car, informatizarea acestor servicii, asigurarea de servicii complete.

Până acum, modelul în domeniu pentru un asemenea material de informare rămâne Ruth Ellen Gruber, cu care am avut plăcerea să colaborăm în trecut, autoarea unui JEWISH HERITAGE TRAVEL – A Guide to East-Central Europe, reeditat, revăzut și updatat periodic.

Viziunea sa structuratoare, din acest ghid est-european, era următoarea: A TRIBE OF STONE; POLAND; THE CZEH REPUBLIC AND SLOVAKIA (reorganizat); HUNGARY; ROMANIA; THE FORMER YUGOSLAVIA – SLOVENIA, CROATIA, SERBIA AND MONTENEGRO (reorganizat); BOSNIA AND HERZEGOVINA, MACEDONIA.

România este tratată astfel, în cca. 42 pagini din ediția de care dispunem: A litle History; For the Traveler; Jewish Heritage in Romania; Bucharest; Elsewhere in Romania (Alba Iulia, Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Buhuși, Cluj-Napoca, Constanța, Dorohoi, Fălticeni, Iași, Piatra Neamț, Rădăuți, Satu Mare, Sighet (Sughetu Marmației), Siret, Suceava, Timișoara, Târgu Mureș, Târgu Neamț); Hotels/Restaurants.

Echipa Proiectului nostru din PROGRAMUL PARTENERIATE, are o preemțiune importantă în acest viitor domeniu prin bazele de date acumulate, hărțile cu coordonate întocmite (conforme ultimelor standarde ca ofertă și familiaritate cu mediul internațional), conlucrarea exemplară și sprijinul acordat de serviciile de specialitate ale Federației Comunităților Mozaice, contactele cu comunitățile din țară, ajutorul dat de Muzeul Evreiesc din București și Institutul de cercetare aferent, contactele cu instituțiile academice consacrate studiilor iudaice din românia și strinătate.

• Liste, hărți interactive și linkuri cu patrimoniul cultural evreiesc din România.
• Hărți interactive și linkuri cu comunitățile și obștile în funcțiune în România.
• Hărți interactive și linkuri cu lăcașurile de cult evreiești din România.
• Hărți interactive și linkuri cu cimitirele evreiești din România.
• Linkuri cu propuneri de valorificare a patrimoniului evreiesc din România.
• Hărți cu propuneri de trasee turistice în România.
• Hărți interactive cu propuneri de trasee culturale pe domenii artistice sau artiști evrei români.

Prof. dr. arh. Mircea MOLDOVAN
FAU-UTCN

În istoria omenirii, fierul de lance al cunoașterii a fost asociat frecvent cu arhitectura și construcția derivată din ea. Este suficient să reamintim “secretele” legate de profesiune (inclusiv Pendulul lui Foucault identificat în Labirintul din Catedrala din Chartres, evoluția de la operativ la speculativ sau alte ezoterismele inițiatice), modul în care a integrat până la Renaștere și a reintegrat în Modernism artele plastice sau teoria culturală stilistică cu exemplificările unității epocilor sau statutul arhitectului în epocă.

Pe de altă parte, față de naționalismele secolului XX, mutațiile politico-statale din secolul XX și cultul pentru patrimoniul construit au făcut imperativă transformarea conceptului de patrimoniu – ”extras de carte funciară” în cel de ”patrimoniu al întregii umanități”. Când glosam cu alte ocazii despre anii noștri ca prezentând caracteristicile unui nou Ev Mediu puteam să menționez și noile pelerinaje turistico-culturale, prin caracterul lor de masă.

Din a doua jumătate a secolului XX, odată cu trecerea de la modernism la postmodernism (dincolo de strict curentul architectural cu același nume), intrarea în era postindustrială, democratizarea loisirului și a marilor migrații demografice, trecerea de la războiul culturilor la “seducția prin cultură” și atâtea alte răsturnări de valori s-ar fi produs o mutație paradoxală prin care arhitectura a ajuns să fie recunoscută drept “resursă”.

Să profităm de cadrul de față ca sa discutăm și despre acestea?

Dezvoltările estetice contemporane au generat și alte mutații.

Astfel, este recunoscută drept certă o oarecare labilitate în aprecierea limitelor artei din zilele noastre și că una dintre cauze ar putea fi și o anumită pierdere a unei conștiințe estetice colective, a unor certitudini – a unei platforme comune de apreciere estetică ce ar fi caracterizat lumea de pâna acum o sută de ani.

Cand se constată această diversitate a manifestărilor artistice și accesul inegal al oamenilor la mesajul acestora cauzele ar fi identificate în: educație, mediul social de proveniență și specificul național.

De aceea, arhitectura și imaginea sa în cadru urban tinde să devină o platformă de reunire pentru că interacționează funcțional și cvasi-permanent oarecum unificator cu toți membrii acestor culturi și sub-culturi care în multiculturalism coexistă și uneori se ignoră sau se detestă mai mult sau mai puțin cordial. Drumului Mătăsii și lui Marco Polo li se substituie astăzi apostolii sincretismului sau cei care in finalități lucrative ventilează elemente între aceste culturi.

Se recunoaște ca esențial pentru estetica tradițională ”primatul complexelor de trăiri-dispoziții-sentimente generate la simpla contemplare și făcând abstracție de valoarea de întrebuințare a unor creații umane”.

Se afirmă că, în acest context, important ar fi să se realizeze o delimitare generală a artei de non-artă și definirea specificității acesteia în zilele noastre; încă o expresie a ponderii istoricului.

Unii autori atribuie alterarea consensului tradițional mutațiilor produse de tranziția de la artizanat la industrie – respectiv producția industrială de forme utilitare. Asocierea artei cu artizanalul s-ar datora sinonimiei din antichitatea greacă dintre artă și meșteșug (techné) “univers de forme obținute prin prelucrarea diferitelor materiale, în conformitate cu anumite norme, cu anumite canoane, necesitan tehnici bine definite a căror aplicare, întocmai ar garanta rezultate optime”.

Ar fi vorba de un nou pattern în cadrul căruia s-ar delimita ca etape distincte: ideația-concepția formei, realizarea prototipului – exemplar unic al transpunerii în material a ideii, reproducerea în exemplare identice a prototipului ca urmare a validării acestuia. Creativitatea ar fi recunoscută și cantonată exclusiv în zona prototipului și acestea ar putea accede datorită calităților sale vizuale în circuitul muzeal. Problema este că exemplarele seriei, reproduse, pot să ajungă a fi indistinctibile de prototip.

Instaurării artistice (dezvoltată de unii esteticieni) i-ar fi succedat instaurarea standardului de către arta industrială și un segment important al artei moderne s-ar fi consacrat ”evadării” din aceasta cu orice preț, acest exces ducând la identificarea originalității, cautate cu orice preț, cu noutatea și recurgerea la întregul arsenal aparținând provocării, șocării, pentru obținerea unui impact maxim. Pe de altă parte, în perioada postindustrială producția a devenit atât de flexibilă și aptă de personalizarea produsului încât combinatorica provoacă limitele percepției umane curente.

Totuși problema cea mai importantă ar rezida în disocierea artei de non-artă ca exacerbare a unei ambiguități de ordine (arta a preluat semnificațiile de techné, poiesis, mimesis, cathersis; de unde persistența unor expresii precum arta iubirii, arte marțiale, arta culinară), excerbată în zilele noastre odată prin afirmarea specificității artei și apoi prin dorința programatică de ruperea cu tradiția ce a luat efectiv forma unor puseuri profanatoare, evoluție către distrugerea operei și negarea conceptului de artă iar apoi recurgerea la istorie ca metodă de modelare. Simptomatic e spațiul consacrat în estetica lui Heidegger acestor termeni antici. Speranța unora că în gândirea artistică din zilele noastre, dominate de logica binară a calculatoarelor, ar fi singura rezervație a alterității ni se pare excesiv de optimistă atunci cțnd vedem ponderea colajului în postmodernitate (dincolo de curentul arhitectural cu același nume și deja revolut). nu exclude că ne-am putea afla în situația primilor “moderni” din Evul Mediu: o lume în care arta ar fi moartă, religia haosului, a aparenței și absenței de sens, ar fi o expresie a mercantilismului, pactul a două personaje în care unul cumpără și celălalt vinde. Până la jumătatea secolului XX, arhitectura a fost văzută ca o consumatoare și mai ales risipitoare a resurselor națiunilor, exponenții școlii antropologice de la Strassbourg sugerând similitudini cu “ruinarea prin dar” din societățile primitive iar istoricii evocând foametele asociate construcțiilor, de la Piramide la Casa Poporului (trecând prin Versailles ș.a.).

Expansiunea contemporană a frumosului este considerată ca având atributele globalității afectând cvasitotalitatea sferelor în care se exercită umanitatea. În ceea ce ne privește, fenomenul nu ni se pare surprinzător, cum este prezentat de unii autori, ci oarecum normal: dacă se asociază esteticul creativității umane și se recunoaște timpurilor noastre răsturnarea raportului dintre ambientul natural și cel sintetic, în favoarea acestuia din urmă, pare perfect logic ca esteticul să se propage cel puțin proporțional.

Pentru noi, textul lui Ugo Spirito (Arte nel mondo della scienza e della tecnica) privind extinderea preocupărilor de ordin estetic asupra domeniilor îmbrăcăminții și habitatului, o anumită deplasare spre ceea ce anterior era considerat secundar sau accesoriu (băi, bucătării) și preponderența vizualului nu constituie o surpriză, maai ales dacă suntemi și partizanii globalizării frumosului în lumea contemporană. Ni s-a vorbit din preuniversitar de probleme sau rezolvări ”frumoase”, se promovează ”arhitectura calculatorului”, ”arhitectura noii Europe” sau ”arhitectura noii Românii”, un depozit cu o anumită dobândă sau termene devine ”produs” pentru a elibera anumite conștiințe de povara păcatului și exemplele proliferează continuu. Toate acestea arată o aspirație de statut social și estetic în oglindă cu individualitățile Renașterii care pentru a evada din breaslă aspirau să devină curteni sau oameni de știință – scriitori de tratate...

O altă mutație privește sporirea timpului disponibil și a celui afectat experiențelor estetice. Gheorghe Achiței considera cu decenii în urmă că: “Trei sunt categoriile mari de forme vizuale în sensul cărora viitorul se pretează, pe atari temeiuri, la a fi investigat: categoria formelor de statut de operă, categoria formelor cu statut de obiect, categoria formelor cu statut de imagine”.

O reacție elitistă poate suna ca Jean Molino (L’art aujourd’hui): “Arta de azi este orice; toată lumea poate să picteze și nimeni nu știe să judece. Aici se stivuiesc scaune, acolo se instalează o plapumă cu pete de vopsea, mai încolo se dispun peste tot benzi regulate de culoare; există întotdeauna oameni care să vadă și să cumpere, alții care să redacteze cataloage, să analizeze și să laude opere, alții care să iubească ceea ce văd și alții, bineînțeles, care să clameze că nu mai înțeleg nimic… Trebuie să râzi, trebuie să plângi? Entuziaștii continuă să descopere, să comenteze despre ceea ce sunt informați și să se minuneze de bogăția, de difuziunea artei, vechi sau moderne: 500.000 de vizitatori pentru expoziția X, câteva miliarde pentru tablul Y, mulți bani pentru comenzi, oficiale sau private. Trăiască cultura, domnule, și cum o spunea deja Tartuffe: “Se lucrează în ziua de azi într-un mod miraculos”… Dar iată că în fața acestora mormăie spirite supărate: arta este deja moartă – bine a zis-o deja Hegel – se îngrămădesc orori în muzee, fiecare poate picta fără să fi învățat și toate ierarhiile, toate valorile se confundă într-o interminabilă noapte de sabat în care nimeni nu reușește să se recunoască. Între aceste două atitudini extreme, care se încarnează în tipologii distincte, se întinde maștina, dumneavoastră ca și mine; se distribuie pe hartă mișcări, maeștri care se acceptă și care se refuză”.

Să nu uită însă că ”ferparul” lui Hegel a fost reeditat deja de nenumărate ori iar arta continuă să se manifeste, e adevărat proteic.

Unii au sistematizat expansiunea contemporană a frumosului astfel:

• Expansiune prin intermediul formelor din sistemul artei: Paradoxal, tocmai în domeniul artelor există o anumită reținere privind expansiunea frumosului și aceasta datorită faptului că estetica contemporană își atribuie drept obiect sau nivel de abordare mai degrabă esteticul decât frumosul (nu ne referim numai la esteticile consacrate urâtului sau la dezvoltarea ideii hegeliene a morții artei). În ceea ce privește expansiunea artei datorită instituțiilor muzeale (care sunt tot arhitectură și să nu uităm că aproape toți tenorii arhitecturii contemporane au făcut muzee, majoritatea demolând funcționalitatea tradițională a programului), mobilitatea turistică, consacrarea unei părți a timpului liber în creșterea sau integrarea artelor în ambient și omniprezența mass mediei, ne aflăm în domeniul certitudinilor și putem enunța că sub acest aspect arta a devenit o prezență cotidiană în viața oamenilor.
• Expansiune prin intermediul formelor cu statut de obiect industrial sau artizanal: Proliferare nestăvilită a obiectelor, îndeosebi a celor produse industrial sau artizanal și s-a vorbit despre o subjugare subtilă a umanității de către aceste obiecte, despre posesiune ca scop în sine, o modalitate de a defini statutul persoanei în societate, structureând în mare măsură timpul liber (de aici dezvoltarea celebrei teze a alienării) – componenta arhitecturală fiind bine reprezentată. Obiectul capătă o polivalență în cadrul căreia utilitarului i se adaugă conotații ludice, culturale și un interes estetic permanent. Dacă la începuturile sale arta a îngreunat accesul și prin cost, una din modalitățile de rezolvare a acestei probleme fiind găsită în arta spațiilor publice și crearea instituției muzeale, timpurile recente au constatat o sporire a disponibilităților materiale a unei proporții mai mari din populație și o diferențiere a prețurilor operelor de artă. Componenta ludică este legată de creșterea ponderii timpului liber (și loisirului) corelată cu progresul tehnic (gadgetul la intersecția ludicului cu funcționalul și esteticul, adesea într-un spațiu arhitectural, bricolajul și suvenirul).
• Imaginea ca vector al expansiunii contemporane a frumosului: Timpurile noastre au dat o semnificație nouă disocierii tradiționale dintre imagine și obiect (obiectul se prezintă pe sine însuși iar imaginea ar reprezenta întotdeauna ceva). Importanța imaginii ar decurge din impactul suvenirurilor, înregistrărilor, diapozitivelor, filmelor de artă, reproducerilor care reproduc-redau forma artistică și nu o vehiculează în sine. știm din ce în ce mai multe despre realități pe care nu le-am cunoscut nemijlocit, realității i se suprapune imaginea aseptizată, prelucrată și adeseori arhitecturală. Ultima jumătate de secol și criyele au consacrat și o tendință ce se dorea predominantă, de o condamnare a consumului (de obiecte, imagini, configurații spirituale chiar) ca aberație conducând spre alienarea omului de natură dar și de idealurile și valorile ce-i sunt proprii (ilustrată de Erich Fromm Escape of Freedom, To Have or to Be, Max Horkheimer Dialektik der Aufklärung – împreună cu Theodor Adorno, Herbert Marcuse Eros and Civilisation, One dimensional Man). Însăși izgonirea urâtului de pretutindeni este văzută uneori ca sursă de alienare pentru că filosofic putem accepta această ipoteză ca ceva entropic, o moarte energetică a universului estetic, dar credem că suntem încă departe de acest dezechilibru. De altfel, estetica a acceptat demult expresivitatea urâtului și în afara esteticii ca sistem de opoziții urâtul beneficiază de recunoaștere, ca și frumosul, opoziția se realizează mai curând cu Kitsch-ul, dar acesta trebuie reconsideratîn contextul contemporan.
• Situații estetice și extra-artistice: Această dualitate contemporană s-ar caracteriza în cazul situațiilor artistice prin familiile de forme distincte alcătuind domenii, relativ autonome ale diferitelor arte și elementele comune ale acestora ar fi originalitatea obținută de umanitate printr-o materializare a unei intenții programatice și directe în specificitatea unui suport material. Legitimarea formei artistice ar recurge din sentimentul-emoția rezultată pe parcursul contemplării sale, acesta fiind și criteriul de suficiență. Situarea situațiilor artistice în sisteme este supusă unei multitudini de criterii și ele ar fi, fiecare în sine, independente și studiate ca atare. Se admite, de asemenea, posibilitatea contaminării reciproce și aici se vorbește și de ocrotirea naturii și a patrimoniului. Situarea în domeniul extra-artisticului poate rezulta și din raportul profesionist-diletant. Istoric, acest raport a evoluat de la o apreciere a diletantului la o absolutizare a profesionistului-profesionismului, pentru ca de curând diletantismul să fie resuscitat de media, loisir și presiunea crizei care poate acceantua latura arhitecturii de ”artă interpretativa”. Diletant vrea să însemne cel care, fără să aibă pregătirea necesară, exercită totuși o anumită activitate…două sunt tipurile de activități care facilitează de obicei diletantismul: cele care sunt în măsură sa-i asigure cuiva un plus de prestigiu, o condiție socială privilegiată față de cea pe care o are în prezent și cele care sunt în măsură să satisfacă pasiunea neîmplinită a cuiva, sub aspectul accesului la o activitate creatoare. Nu există țărani diletanți și nici muncitori necalificați diletanți; nu există gospodine diletante”. Diletantismul a devenit fenomen de civilizație.

Să revenim mai concret la tema noastră: Din a doua jumătate a secolului XX, odată cu trecerea de la modernism la postmodernism (dincolo de strict curentul architectural cu același nume), intrarea în era postindustrială, democratizarea loisirului și a marilor migrații demografice, trecerea de la războiul culturilor la “seducția prin cultură” și atâtea alte răsturnări de valori s-ar fi produs o mutație paradoxală prin care arhitectura a ajuns să fie recunoscută drept “resursă”:

Față de abrutizarea prin muncă de la începuturile Erei Industriale, Postindustrialul reduce programatic timpul de muncă și expandează timpul liber care nu mai poate fi valorificat superior și recuperator decât prin loisir. De aici marile migrații de turism cultural ale vremurilor noastre, aducerea în prim plan a arhitecturii ca și ”carte a omenirii” și reimplantarea unor imagini urbane și configurații arhitecturale la întoarcerea acasă.

Călătoriile au avut întotdeauna un rol important în ventilaresa conceptelor arhitecturale. Arhitectura comparată oferă o abundență de date și arată cum determinismele constructive și de mediu au fost depășite tocmai prin cunoaștere și trafic de modele. S-a relevat de multe ori rolul companionajului sau al Cruciadelor în Evul Mediu, al pelerinajului la Mecca în făurirea unei sinteze și continuități în arhitectura islamică, a avântului arhitecturii evreiești europene de după emancipare, a contribuțiilor alogene la Primul Templu din Ierusalim sau a Rotondei de pe Platforma Templului ș.a. Cu atât mai mult, globalizarea și conștiința apartenenței la anume comunități sau configurații trebuia să se exprime iar simbolistica arhitecturală este recunoscută ca expresivitate.

Criza energetică, ce a permis debulonarea modernismului și promovarea istoricismului în postmodernism, a operat și prin anularea star-sistemului arhitectural modernist anterior și decomplexarea clientului care dorea să obțină revivaluri și colaje arhitecturale.

Media electronică și tehnicile de modelare virtuală au și ele un aport considerabil întrucât asigură un torent de informație și modalități de gestionare și lucru cu această abundență de imagini.

Intrarea în era postindustrială a flexibilizat extraordinar de mult producția și a modificat radical rapoartele și proporțiile dintre costurile de producție, exploatare, servicii etc. Raportul tradițional 1 salar lunar/1 mp. de construcție, alterat în economiile emergente până la recenta criză, nu mai este prohibitiv pentru exprimarea arhitecturală și urbanistică iar amortizarea s-a accelerat (nu ne hazardăm aici și asupra aspectelor de spălare de bani din imobiliar). O exprimare arhitecturală de impact nu mai generează secătuire și ruină ci profit și dezvoltare, de unde și programele de investiții ale deținătorilor de petrodolari.

În opinia noastră, războiul culturilor a fost ocultat, cei care dispun de resurse trecând la ”seducția prin cultură” care operează foarte eficient prin imaginile arhitecturale iar măsurile coercitive și de blocare ale adversarilor în defensivă nu pot opera asupra tineretului pentru care cadrul arhitectural este foarte important (inclusiv pentru procreere). Atunci când făceam o comparație cu geneza Evului Mediu evocam și oaza de prosperitate asediată de migratori înfometați...

Arhitectura și urbanismul râmân o formă de exprimare elocventă cu valoare antropologică prin formalizare, după ce au trecut de șocul conceptual produs de miniaturizare și abstractizarea binară.

BIBLIOGRAFIE PERSONALĂ:

• MOLDOVAN, Mircea, ESTETICA, Universitatea Tehnică UTCN, Cluj-Napoca, 1993.
• MOLDOVAN, Mircea, STRUCTURAL MORPHOLOGY- AN APPROACH IN THE STUDY OF ARCHITECTURE, ACTA TECHNICA NAPOCENSIS/ Section: Civil Engineering- Architecture, Technical University of Cluj-Napoca, vol. 35/1992, pag. 5-10;
• MOLDOVAN, Mircea, SCIENTIFIC RESEARCH AND ARCHITECTURAL RESEARCH, CONSTRUCTIONS 2000, Technical University of Cluj-Napoca, 1993, volume 3, pag.883-889;
• MOLDOVAN, Mircea, Modernism și postmodernism arhitectural, vol. Pagini de artă modernă și contemporană, MUZEUL țĂRII CRIșURILOR/ ASOCIAțIA ISTORICILOR DIN TRANSILVANIA șI BANAT/ FACULTATEA DE ISTORIE șI FILOSOFIE CLUJ-NAPOCA, Oradea, 1996, pag. 289-303;
• MOLDOVAN, Mircea, ARCHITECTURAL COMPARATISM AND THE ARCHITECTURAL EXPRESSION OF MONOTHEISM, ACTA TECHNICA NAPOCENSIS, SECTION CIVIL ENGINEERING-ARCHITECTURE, Nr. 39/1996, Technical University of Cluj-Napoca, pag. 93-97;
• MOLDOVAN, Mircea, Matematică și arhitectură, Revista Arhitext Design, București, Nr. 9-10/1999, pag. 63-64;
• MOLDOVAN, Mircea, JULEAN, Ionut, Mutații generate de utilizarea computerului în metodica cercetării în istoria arhitecturii, ICEGD 2009, Cluj-Napoca
• MOLDOVAN, Mircea, GRAMA, Nicolae Elemente de etică profesională în arhitectură și urbanism, Ed. Universitară «Ion Mincu», București, 2006;